Un vis frumos cu zvârcoliri

"Peste 20 de ani, singurul lucru pe care-l putem prevedea pentru România este un mare salt înainte în domeniul economic", declara istoricul Neagu Djuvara, într-un interviu din 2007 pentru "Dilema veche". El dădea drept exemplu Spania și Grecia, pe care le-a văzut atât înainte de aderarea la Comunitate, cât și la 20 de ani după. Diagnosticul: "progresul era fantastic", spune Djuvara, explicând în continuare că nu vede niciun motiv pentru care România nu le-ar călca pe urme. "Bineînțeles, nu peste noapte, ci cu greutăți și zvârcoliri".
Schimbând puțin registrul, mă tot gândesc la cel mai recent film al lui Christopher Nolan, "Inception". "Începutul". Un film despre viața în vis, despre visul în vis, în care în ițele destul de încurcate ale unui spionaj oniric, corporatist, niște "arhitecți" creează fascinante universuri în scopul de a pătrunde în cele mai ascunse colțuri ale subconștientului, pentru a profita de momentele de vulnerabilitate de care oamenii dau dovadă în vis. Revin în gând, periodic, la filmul ăsta fiindcă, dincolo de contradicțiile sale și de firul epic, considerat a fi, grație dorinței personajului principal de a se întoarce acasă, la fel de simplist ca cel al filmului "Vrăjitorul din Oz", rămâne fascinația construcției, a plămădirii, a conturării unei lumi noi care se ridică în vis.
Care ar fi legătura între Neagu Djuvara și filmul lui Nolan? Ei bine, îmi doresc, ca un mic demiurg (al cuvintelor, e drept), o țară construită de generația mea. Dar nu ceva gen "O Românie mai curată, mai uscată, senzația protecției". Nu vreau o poveste prefabricată, fundamentată pe eterna poveste a bunicilor și părinților noștri, care ne spun că "asta e generația de sacrificiu". Îmi doresc o Românie care să-și asume și țiganii, dar și trecutul, cu tot cu torționarii săi, ororile comunismului, cu tot cu securiștii care-au bătut-o pe Monica Lovinescu în curtea casei din Paris.
Îmi doresc să construim o țară în care absolvenții de studii superioare să nu-și mai ardă diplomele, fără a fi băgați în seamă, fără ca cineva să spună "ok, gestul trădează un soi de teribilism, dar nu este firesc că se întâmplă așa ceva". Aș vrea să pictăm, să modelăm din plastilină, eventual să înălțăm castele de nisip în care să punem competență, talent, dăruire necondiționată, pasiune. Lumi din care să eradicăm impostura, nesimțirea asta malignă, inconstanța din politică, amatorismul din administrația locală și centrală, frustrările aleșilor în sistem uninominal și pe cele ale aleșilor pe liste. La finalul acestui exercițiu de imaginație, să dărâmăm, în lumea reală, țara asta îmbibată de preconcepții, sufocată de fatalism și măcinată de boli "de sistem". Să punem în locul ei o Românie de care să nu ne fie rușine, în care să nu se mai moară stupid și în care copiii de acum să viseze că-și vor crește propriii copii.
Cam SF visul ăsta al meu, nu-i așa? Mai ales că nu se poate peste noapte, ci cu greutăți și zvârcoliri, vorba maestrului. "Sunt destul de pesimist în ce privește evoluția social-morală", mărturisește același Djuvara, referindu-se, tot în 2007, la evoluția aceleiași țări, în 20 de ani.
Aici nu-mi rămâne, cel mai probabil, decât să mai cresc. Odată cu visul, cu povestea. Cu… visul din vis. Odată cu generația mea. Pentru că nu pot contrazice, a priori, considerațiile acestui intelectual pentru care am toată admirația și care are, față de mine, experiența câtorva zeci de ani de viață în plus. Să cresc sperând că placa asta tristă cu "generația de sacrificiu" poate să se oprească, pentru a fi pusă undeva lângă un splendid gramofon, ca piesă de muzeu.