Câteva kilograme de nou născuți

Nu cred că există vreo durere mai mare. Nu cred că, pe treptele suferinței, poți coborî vreodată mai jos decât atunci când îți moare copilul. Și nici că altcineva sau altceva poate compensa într-un fel o astfel de nenorocire. Ceea ce s-a întâmplat la Maternitatea Giulești nu-mi pare - și o spun cu o infinită părere de rău - un eveniment cu totul ieșit din linia miilor de scenarii posibile care ar putea fi puse în scenă atunci când ne referim la sistemul de sănătate din România. Sistem care - ce tragedie pentru atâția oameni care mor atunci când ar putea să trăiască! - e încă rudimentar, sufocat de deficiențe, stăpânit de nereguli și, nu în ultimul rând, sub influența șpăgilor. Cât de nenorocit, de absurd, de tâmpit poate fi un sistem care presupune că trebuie să dai șpagă pentru viață?!?
Tragedia din Maternitatea Giulești îmi dă mai degrabă impresia unui acces. A unei ieșiri. Ceva gen "asta se întâmplă dacă…", "asta pățiți dacă…", iar dumneavoastră trebuie să completați spațiile goale. Numai că, ce păcat!, de data asta nu ai ce să pui în locul vieții. Cu ce înlocuim moartea? Cum răspundem sutelor de "de ce"-uri? De ce asistentele nu știau exact nici măcar câți copii născuți prematur se află în secția de terapie intensivă? De ce a fost posibil ca la instalația de aer condiționat să existe o improvizație? De ce trăim, în 2010, în era globalizării, într-un stat membru al Uniunii Europene - și mă abțin aici de la a adăuga câteva astfel de "bla bla-uri", căci mi se par, de la un punct încolo, irelevante în raport cu moartea copiilor - înjosirea și disperarea la care te poate aduce un jeg de sistem de sănătate pentru care plătim atâția bani? Ceea ce s-a întâmplat este o eroare umană. Un acces, așa cum spuneam, al nepăsării, al imposturii.
Da, știu. Nu vin aici cu niciun argument nou, cu nicio teorie care să nu fi fost dezbătută. Atâta doar că, citind mărturiile pompierilor care i-au scos pe micuți din salon, povestind cum unul dintre copii a deschis "un ochișor cât un bob de piper", nu pot să mă abțin de la a-mi imagina, departe de adevăr, de asta sunt convinsă, ce trebuie să fi simțit părinții lor. Aceia care i-au dorit, care i-au așteptat, care i-au iubit încă dinainte de a se naște, care le-au ales zeci de nume până atunci când s-au decis asupra unuia. Care și-au imaginat copiii spunând primul "mama" sau "tata", care le-au schițat, în minte, primul zâmbet, care le-au dorit primii pași.
Un scurtcircuit, într-un spital din România, nu din Somalia, a ucis, până la acest moment, patru nou născuți. Alți șapte sunt în stare foarte gravă, medicii fiind rezervați cu privire la șansele lor de supraviețuire. E drept, se putea întâmpla oriunde: într-un minister, într-un sediu de bancă, de primărie, în orice instituție, în orice bloc, în orice aprozar. Dar s-a întâmplat într-un spital. Acolo unde te duci ca să încerci să trăiești.
Nu cred că o eventuală demisie a actualului ministru al Sănătății ar putea rezolva ceva. Fiindcă vina este VINA câtorva zeci de ani, a câtorva zeci sau poate sute de manageri de unități spitalicești, a câtorva mii de medici, a câtorva guverne care nu alocă fonduri suficiente acestui domeniu. Vina este aceea a unei cafele băute sau a unei țigări fumate de cine știe ce asistentă atunci când nu trebuie. Nu mă refer aici la una anume, ci la toate cele care aleg să procedeze astfel.
Mi s-a povestit disperarea părinților mei atunci când, din cauza unei asistente medicale de la maternitate, era să mor, în pragul unei "banale" septicemii, caz agravat de alergia mea la anumite antibiotice. Îi mulțumesc astăzi, în gând, medicului care m-a salvat. Pentru că trăiesc, pentru că mi-a salvat mâna. Eu pot azi să scriu despre asta. Copiii ăștia care au murit înainte de fi botezați n-o să poată povesti niciodată, nicăieri, nimănui.
Născuți prematur, ei vor rămâne în istoria neagră a sistemului sanitar românesc, figurând ca… niște kilograme de nou născuți. Câteva kilograme…