Sictir! Doi ani mai târziu

Vreau, cred, sper, am încredere. O să schimbăm ceva, o să demolăm un sistem mucegăit, intrat, de fapt, în putrefacție. O să construim de la zero, o să greșim, o să corectăm ce-am greșit. În definitiv, totul e perfectibil. Iar timpul poate fi un aliat redutabil. În urmă cu aproximativ doi ani, trăiam cu impresia că sincopele din sistemul nostru de mentalități pot fi, într-un fel sau altul, corijate. Că acei candidați la mandatul de parlamentar despre care scriam atunci ar putea, pe parcursul unei oarecare experiențe în Legislativ, să vină, totuși, cu proiecte care să treacă dincolo de partizanate politice ipocrite și dincolo de vanități. Criticam, la vremea aceea, programele de campanie ale candidaților fără, însă, a-mi imagina, că după aproape jumătate de mandat mă voi confrunta cu situația în care trebuie să explic unui deputat de Constanța (nu constănțean, e drept, ci de Constanța) care este Zona Peninsulară din orașul port. Vorbesc despre un ales în sistem uninominal! Un om care a venit în fața alegătorilor cerșindu-le efectiv votul și legitimându-se prin promisiuni pe care le-a concretizat parțial sau deloc.
Zglobiii candidați de acum doi ani, sarcasticii demnitari de astăzi, mai cinici, mai obosiți, mai puțin accesibili - firește!, căci nu sunt în apropierea niciunei campanii electorale - au trădat, în opinia mea, obligația de a veni în sprijinul cetățeanului, transformându-și activitatea într-un circ ieftin, redundant, în definitiv rușinos. Despre prestația lor din Parlament dau socoteală, când și când, printr-un pseudo-comunicat de presă, în care angajații de la cabinele lor trântesc "trei lulele, trei surcele", pentru a le ridica statui. Ar mai fi, apoi, Institutul pentru Politici Publice, un fel de barometru care măsoară, periodic, prezența acestora în Parlament, la ședințe, la vot și numărul inițiativelor legislative propuse. În rest, e de notorietate faptul că ei nu dau socoteală cetățeanului. E chiar un truism. Și nu o fac fiindcă e mult mai convenabil ca, vreme de patru ani, să simulezi interesul și preocuparea pentru "binele comun" decât să încerci să duci la final un proiect de lege.
Mulți dintre parlamentarii constănțeni îmi par un fel de bufonii regelui, reduși la tăcere, neinteresanți și nesimțiți. Nu răspund apelurilor presei, dar continuă să informeze despre participarea lor la cvasi-evenimente fără substanță, fără semnificație pentru cetățeanul de rând. Greu de crezut, dar unul dintre ei se bâlbâie atunci când vine vorba despre traseul procedural al unui proiect de lege.
Cam tristuț, nu-i așa?!? Dezolant, dacă ne gândim bine.
În ziua în care a apărut editorialul intitulat "Sictir!", în septembrie 2008, un cititor m-a sunat la redacție să mă întrebe dacă nu mi-e rușine. Păi… pentru ce? Pentru că nu văd în cei mai mulți dintre candidați decât protagoniștii unei parodii în nuanțe de gri? Pentru că nu-mi inspiră încredere? Acesta a fost, în principiu, răspunsul de atunci. Doi ani mai târziu aș spune un "hai sictir! - bis". Pentru ipocrizia lor, pentru promiscuitatea asta numită, cu nerușinare, doctrinară, pentru că oamenii din colegiile lor încă nu îi cunosc. Pentru că țin audiențe din doi în doi. Pentru că niciunul dintre ei nu a inițiat un proiect pentru Peninsulă, pentru că sunt chiulangii. Pentru că susțin inițiative împotriva interesului cetățeanului, și nu în folosul lor. Lor trebuie să le fie rușine.