Băga-ți-ai… dragostea-n sertar!

Fiecare parlamentar care vrea un al doilea mandat în Camera Deputaților sau în Senat sau fiecare dintre cei care vor să se joace, măcar vreme de patru ani, dacă nu opt, de-a inițiativele și interpelările în Legislativ revine obsesiv, în discursurile sale, îndeosebi în cele perorate în campaniile electorale, la copilul orfan: Constanța. Nu există, firește, niciun aspirant la Primăria Constanța care să nu îți plângă pe umăr sau care să nu-și sufle, zgomotos și expresiv, nasul în batistă atunci când, hohotind, îți vorbește despre cât este de important acest oraș port și, eventual, despre cât de mult suferă statuia lui Ovidiu, poetul exilat, în jegul din centrul vechi al urbei.
Fiecare campanie începe și se termină, la Constanța, cu și despre Constanța. Vorbim despre zona peninsulară, această "sclava Isaura" a municipiului, acolo unde mozaicul etnic, cultural și, în definitiv, identitar îmbracă trist clădirile care stau să cadă peste oameni, sufocate de un total dezinteres atât al municipalității, cât și al celor care, după ce au fost aleși uninominal, își bagă… dragostea pentru oraș înapoi în buzunar sau la fundul sertarului cu discursuri electorale.
Aproape orice consilier local sau județean are pe suflet o poveste, un dor, o dragoste nemărturisită. Evident, e vorba despre Constanța. Săraca fată bogată, prostituată în sezonul estival și uitată, în restul anului, într-un bordel al nesimțirii și al ipocriziei, expusă în galantar trei luni pe an și, chiar și atunci, doar turiștilor. Și, chiar și așa, doar parțial, căci la înaintare este scoasă Mamaia, stațiunea "beton!". La propriu.
Constanța, ultimul bastion în calea vulgarului, ultima frontieră de dinaintea zarzavatului arhitectonic: monstruozități greu de descris în cuvinte și dureros de privit, din termopan și oțel, răsărite printre clădirile vechi, cu parfum istoric, din Peninsulă.
Aceeași Constanță în care primarul defilează într-o uniformă cu însemne naziste sau se scaldă într-o cadă cu lapte, alături de un reporter. Sau evoluează în cine știe ce "dans de societate". Da, e adevărat, uneori, apucăturile de mahala trec drept gesturi pe care, din motive tâmpite, e indicat ca oamenii să le facă la ore de maximă audiență. Deh, riscurile unui ales prin vot direct de cetățeni…
Ar fi, apoi, aceeași Constanță după care plâng bunicii voștri sau pe care o regretă părinții. Aceea în care câinii comunitari nu erau piese de mobilier eternizate și în care nimeni nu îndrăznea să strice puzzle-ul de stiluri, clădiri, vestigii istorice, aruncând, acolo unde îi vine și unde câștigă vreo licitație, o cafenea sau o parcare ce "mușcă" 90% din trotuar.
Deputații și senatorii constănțeni poartă, ca și candidații la primărie și, de altfel, ca întreaga administrație publică locală, vina amneziei. Imediat după câștigarea alegerilor și acomodarea cu fotoliile călduțe din instituții sau - mai des acum, că-i vremea frumoasă - cu cele din tavernele de pe bulevardele Constanței, toți își uită durerea sau păsul sau nostalgia. Își trăiesc intens meschinele intrigi de partid și își alimentează interesele de gașcă din Parlament, unii dintre ei în deplină armonie cu administrația Mazăre. Și, pentru că sunt… tineri și mai ales neliniștiți, lasă dracului Constanța, cu tot cu problemele ei de orfelinat, și-și bagă… dragostea-n sertar. Pentru următorul discurs, pentru următoarea campanie electorală.