Criza e pentru cei săraci

La auzul veștii că, în virtutea crizei, numărul subalternilor s-ar putea subția considerabil, primarii s-au revoltat. E drept că în special cei din mediul rural au reacționat cu nerv la intenția Executivului de a reduce numărul angajaților din primării. Acum, la drept vorbind, au și de ce să își facă griji. Fără a mă dedubla în avocatul primarilor de la țară, chiar îi cred și le dau dreptate, și asta în ciuda faptului că încă sunt destul de mulți cei care s-au bătut pentru cel mai respectat fotoliu din comunitate, fără a avea habar, de fapt, care le sunt sarcinile.
Îi cred pentru că primăriile din mediul rural sunt poate printre cele mai vitregite instituții din sistemul de stat. Cu excepțiile de rigoare, dacă nu ați intrat niciodată într-o primărie de la țară, faceți-o și veți rămâne fără cuvinte. Podele care îți scârțâie sub picioare mai ceva ca într-un castel bântuit, grinzi care stau să cadă, ferestre prin care șuieră vântul indiferent de anotimp și… oameni, puțini oameni, și aceia cu fețe obosite, plictisite, restanți la viață cu iluzii, iar la semenii lor cu multe hârțoage.
Sunt primari la țară care abia își permit să aibă o secretară care să aibă strict atribuții ce țin de secretariat, după cum sunt primării care nu își permit luxul de a avea o organigramă completă. Fișele posturilor, un ghiveci ocupațional, ar fi bune drept studii de caz pentru o instituție omoloagă dintr-un alt stat european.
Și pentru că am adus vorba sfântă "european", ce să mai vorbim de proiecte de o astfel de factură. Nici gând, din același motiv: lipsă de personal, dar și de fonduri pentru a școli eventual secretara comunei sau pe cel ce ține loc de inspector personal, jurist și alte cele și care ar mai putea deprinde din tainele domeniului proiectării.
La toate acestea se adaugă și adierea politică ce ne guvernează, drept pentru care nu mai miră pe nimeni să auzi primari, oameni respectabili, dar fără potențial financiar și rămași pe de lături în ecuația guvernamentală, că vin să "pupe inelul" pe la mai marii de la județ.
Pe scurt, și criza e tot pentru cei săraci, cei pe care Guvernul ar trebui să îi ajute, vorba aceea să se cârpească și nu să se rupă mai rău.
Asta în condițiile în care sunt, într-adevăr, instituții de stat în care angajații se calcă pe picioare, își permit luxul de a sta (efectiv) pe bani frumoși și de a aștepta să bată ceasul a plecare. Aceștia sunt se pare protejații sorții, căci până și bugetul de criză îi suportă.