Dă-mi cinci minute din viața ta

Dacă aș avea în fiecare seară cinci minute, aș sparge parbrizul mașinii de sub geamul meu, din moment ce alarma sună isteric, agasant, de jumătate de oră, iar proprietarul nu se sinchisește să coboare. Deși e acasă. Sau să oprească naibii urlătoarea aia. "Nu-i nimic, tace ea", bănuiesc că asta-și spune. Ce dacă până acum îi furau de o sută de ori mașina și o vindeau deja pe bucăți în Bulgaria?
Dacă aș avea cinci minute în fiecare zi, m-aș amuza pe seama acelor consilieri locali și județeni care, deși n-au nimic de zis, nimic interesant adică, țin musai să se vadă la ziar. Să-și dea cu părerea, cu presupusul, să-și verse ego-ul în pagină. Deh, de megalomanie suferă multă lume…
Dacă aș avea cinci minute în fiecare după-amiază, probabil că m-aș simți scârbită de un post TV care a pierdut legătura cu Realitatea și pe care, privindu-l și ascultându-l, am senzația că asist la "șezătoarea" unei găști de băieți și fete, care mai de care mai… analiști, care vin și dau sfaturi despre cum nu se face, ce este și ce nu este ANI, îngropând, și gazdele și invitații, fărâma de bun simț a presei și, odată cu asta, iluzia ta că, da, ai dreptul de a nu fi considerat idiot. Și ah, da, arătându-ne cât de fragilă e profesia de jurnalist și că funcționează după principiul Turnului din Pisa: stă înclinat, dar nu cade.
Și dacă, doar dacă, aș mai avea cinci minute, m-aș mira de limbajul împuțit al celor aleși prin vot direct, care parcă-și vomită în fața oamenilor frustrările și neîmplinirile, oftica "șustelor" care nu le-au ieșit și mediocritatea omului care, în afară de experiența senzațiilor tari, nu are cu ce să se laude. O fi și asta ceva…
Dar am în fiecare zi cinci minute ca să-mi fie milă de cei 5.500 de oameni care mor zilnic din cauza unei boli tratabile și, poate cel mai grav și, în același timp, mai trist, care poate fi prevenită (SIDA). Găsesc mai mult de zece minute ca să mă simt vinovată pentru că știu puține, prea puține despre suferințele femeilor și copiilor din Uganda și Rwanda, despre aurolacii din Tomis Nord care nu fac niciodată vreun rău, dar pentru care viața înseamnă de prea multe ori doar lac inhalat cu nesaț.
Dau cinci minute din viața mea ca să citesc despre proiectul lui Bono de la U2, despre organizația lui umanitară care strânge bani pentru Fondul Global de Luptă Anti-Sida (Global Fund to Fight AIDS), despre discriminările care, indiferent de câte organizații nonguvernamentale se im-plică și de proiectele care sunt implementate, continuă să se manifeste îndeosebi la adresa etnicilor romi. Asta și pentru că, ce păcat!, discriminarea se învață de-acasă, în familie.
Am cinci minute ca să-mi pară rău pentru faptul că asist la parastasul libertății de exprimare la "Cotidianul" și, mai mult, ca să mă întreb dacă zvonurile legate de "îngroparea" ziarului sunt sau nu reale. Și, evident, am timp ca să-mi pară și mai rău pentru asta. Și ca să privesc apoi, cu lacrimile înnodate în barbă, imagini cu copii care, în Cambodgia, mor în așteptarea vreunui vaccin care nu va veni vreodată. Și atunci când se sting nu cântăresc mai mult de zece kilograme… Și atunci când se duc noi, ceilalți, bunii samariteni ai zilei, căutăm cinci minute din viața noastră ca să ascundem undeva în colțul cel mai îndepărtat al minții momentul, clipa, secunda în care cineva ne-a spus: "dă-mi cinci minute din viața ta, te rog!". Iar noi am mers mai departe pentru că n-avem timp, pentru că întotdeauna e târziu, pentru că "mai bine ar fi mâine", pentru că acest "pentru că" n-are, de fapt, nicio valoare.