De cine fugi de acasă?

Mă amuză - doar într-o oarecare măsură - "rețetele de migrație" pe care le aud fie atunci când deschid televizorul, fie atunci când citesc despre "cei care au reușit afară", iar pentru că ei au făcut asta, "și tu poți să fii ca ei". Dar poate că nu vrei, poate nu te interesează, poate nu ești tentat să pleci. Nici în Canada, nici în Brazilia, nici în Siberia sau Alaska. Poate vrei să rămâi aici, să critici în zadar tot ce nu-ți place la țara asta aruncată la periferia marilor culturi și civilizații, încăpățânându-te să demonstrezi, habar n-am cui, că Brucan nu a avut dreptate. Că nu ne trebuie 20 de ani ca să redescoperim normalul și că, de fapt, nu ne trebuie nici măcar mai mult de-atât, pentru că nu ne vom schimba vreodată, nu vom întoarce nici peste trei mii de ani oglinda spre noi pentru a ne revedea orfanii, cerșetorii, mizeria și eternele pionierate în lupte fără mize prea mari.
Vom uita că stereotipiile pe care le-a "îmbrăcat" România în reportajele și documentarele unor regizori de prea multe ori anonimi nu reprezintă, totuși, totul. Și vom rămâne aici, "din dragoste de țară", pentru a ne simți persecutați sub lupa presei internaționale care complotează, nerușinata!, împotriva acestei Românii. Care, iarăși, știm bine, e esențial să-și păstreze imaginea din reclame, aceea a unui tărâm pitoresc, în care totul e bun ca laptele din copilăria petrecută la bunici, frumos ca obrajii roșii ai copilelor din Banat, îmbrăcate în portul tradițional, perfect ca pe podiumul pe care urca Nadia Comăneci atunci când pe tabela de marcaj nu exista nota 10. Ce contează că, în realitate, lucrurile sunt mai gri de atât, ce contează că țăranii din Banat pleacă la cules ciuperci, ce mai contează că ne trimitem olimpicii oriunde, numai să nu-i mai ținem aici, să studieze?!? Mama ei de cercetare! Ce atâta carte, de ce atâta chin, nu-i așa?!?
Mai bine oftezi: că tu te-ai săturat, că tu așa nu mai reziști, că "afară" scapi de incompetență, că "dincolo" te dezici de falsul patriotism dulceag. Că acolo uiți de "panarama asta de țară" la a cărei degradare și nenorocire participă panarame și mai mari. Uiți de faptul că, mai devreme sau mai târziu, te simți părtaș, complice la toată promiscuitatea din spațiul public, dar și din cel privat, și că atunci când îți vine să fugi te izbești de zidurile propriei lașități. De aceea cred că uneori (nu întotdeauna!) fugim, de fapt, de noi, de falsele noastre derute, de închipuitele noastre eșecuri în războaiele cu scârboasă rutină a sistemului. Războaie pe care, de fapt, nu le-am început vreodată. El, "sistemul", el și numai el poartă vina "înregimentării" noastre în mentalități retrograde și tot el e cel din cauza căruia spunem că ni se anihilează creativitatea și dreptul de a visa.
Îi înțeleg, de cele mai multe ori, pe cei care aleg să plece și mă gândesc că… "bine au făcut!". Dar alteori încerc să ghicesc de ce, negându-și propriile convulsii, dincolo de convulsiile politice și economice ale unei țări în perpetuă tranziție, își imaginează că "dincolo" vor scăpa de orele lor surde în care se ceartă singuri. Cred că indiferent de "legiunea străină" în care te înrolezi o revoluție abstractă nu e, de fapt, o revoluție și că sentimentul complicității tale la această "panaramă" rămâne sau, mai mult, se accentuează. În fond, de cine fugi de acasă? De ce nu-ți dai ocazia unei idile cu propria țară?