Mai bine mort decât comunist. După 20 de ani

Constanța, 2009. Câteva zile înainte de decembrie. Douăzeci de ani mai târziu. Mă enervez de fiecare dată când citesc despre evenimentele organizate de Institutul Cultural Român în Diaspora, care tratează subiecte sensibile, dar, într-un mod cu totul cinic, aproape desuete, legate de revoluția din 1989, de îngroparea comunismului, de căderea Cortinei de Fier, de rația de carne, lapte, ouă, de cozile interminabile la… orice, inclusiv la fericirea unui desen animat transmis zece minute pe zi de unicul post de televiziune. Sunt, în esență, inițiative lăudabile ale celor care, undeva afară, nu au uitat. Nu vor să uite. Sunt românii care trăiesc astăzi în Budapesta, Praga, Madrid.
Dar mă enervez pentru că noi, ceilalți, uităm sistematic și pentru că cei care au vârsta mea nu vorbesc aproape niciodată despre asta, ca și când "tema", cu anii care apasă peste ea, cu toate controversele care au învăluit-o și cernelurile care au curs deasupra ei nu se integrează în mizeria momentului actual. Nu e suficient de… la zi, nu e în miezul evenimentelor, nu aduce audiență, nici cititori sau ascultători. Nu e, cum s-ar spune, un subiect fierbinte. Evităm sau ignorăm subiectul ca și cum tinerețea ne-ar scuti de cunoașterea unor întâmplări care, deși ascunse în cele mai întunecate și mai obscure colțuri, au avut, totuși, loc.
N-am să-mi pot exprima vreodată, în cuvinte, mila față de oamenii pe care nu i-am cunoscut și care, din durere sau disperare sau poate din curiozitatea de a trăi în libertate, strigau pe 21 și 22 decembrie, "mai bine huligan decât dictator", "mai bine mort decât comunist". Și care au murit. Și nu știu, azi, dacă îmi e mai milă de ei, pentru că au murit crezând, sau de noi, aceia care nu mai credem în nimic și care ne pre-gătim să ne întoarcem, amnezici și tâmpiți, cu două decenii în urmă.
În 2009, ne aruncăm ochii pe titluri de materiale din care aflăm "adevărul despre revoluție" și care ne spun că "moartea a avut buletin de București sau de Timișoara". Sunt câteva povestiri pe care, în luna decembrie, câțiva oameni "se riscă" să le aducă la lumină dintre coperțile dosarelor în care zac, în întuneric și uitare, de ani buni. Și care, poate deloc surprinzător, ne lasă reci, indiferenți. Sunt câteva articole în care încă se scrie despre reprimarea demonstrațiilor din 21 și 22 decembrie, despre medicii de la Spitalul Colțea, care povestesc despre "câmpul de operații" din zona Intercontinental și despre tinerii care au astăzi între 38 și 42 de ani și care cheamă la vot. Pentru cine? Pentru ce?
Iliescu garantează pentru Geoană. Ion Iliescu. Arhanghelul democrației născute în chinuri groaznice stă și astăzi de-a dreapta comunismului românesc.
Și, dacă nu e păcat de noi, cei care nu am trăit atunci, cei care nu mestecam gumă care se sfărâma în gură și care nici nu aveam televizor Elcrom și care nici nu îmbrățișam credința, ca formă de rezistență împotriva dictaturii, e totuși păcat de oamenii care au murit plângând, țipând, urlând: "mai bine mort decât comunist".
Dar trăim, era să uit!, în țara în care politica se practică în absența unei ideologii. Aceeași în care, câteva zile în decembrie, puținii care aleg să-și aducă aminte aprind câteva lumânări la Fântâna din Piața Universității sau în Timișoara sau în Constanța, la Troița din fața Casei de Cultură. Era să uit că, în decembrie 2009, "aici s-a murit pentru libertate" nu mai înseamnă prea mult. Tocmai de-aia zic: parcă e păcat…