Pact între învinși

"În fiecare zi trebuie să facem un mic pact între învinși, cum i-ar zice Sabato: adică să ieșim din tăcere, să refuzăm a mai fi parte a nepăsării generale!" - Vasile Dâncu

Mă bucur că social-democratul Vasile Dâncu iese, din când în când, din tăcere. E drept că mi-ar plăcea să o facă mai des, dar și ca "ieșirile" sale să fie constructive în sensul în care să schimbe ceva în partidul "patronat", de douăzeci de ani, de ceea ce el numește "o relicvă a istoriei" și care, în ultimii ani, pare că e condus spre groapă. La fel cum am apreciat, în iunie 2008, refuzul său de a aspira la "tronul putrezit de pișat și de sângele celor care au fost decapitați" - și se referea aici la unii dintre colegii săi de partid, dar și la cei mai… circari pesediști constănțeni - salut și acum gestul omului care se ridică împotriva pseudovalorilor promovate cu insistență și încăpățânare de propria familie doctrinară.
Mă bucur că, în sfârșit, cineva atrage atenția asupra unui paradox jenant, de-a dreptul penibil, pe care puțini se agită să îl explice electoratului care în urmă cu nici două luni era… "aburit". Anume acela că Mircea Geoană era perfect, chiar ideal pentru președinția României dar, culmea!, nu e omul potrivit pentru președinția Partidului Social-Democrat. Cum explici acest paradox celor cărora le-ai promis luna de pe cer, la pachet cu o Românie bogată, echilibrată, ieșită de sub blestemul unei culturi periferice? Cum explici asta acelorași cetățeni cu drept de vot cărora le dădeai de înțeles că schimbarea la față a României stă în mâinile lui Mircea Geoană?
În continuare, mă bucur că în eternul și obositorul marasm o voce, care nu are rețineri în a arăta cu degetul putrezirea propriei ideologii de partid, se ridică și vorbește: Iliescu nu mai e omul potrivit la locul potrivit, pentru că în contextul în care vorbim obsesiv despre modernizarea partidelor și despre așa numita șansă a tinerilor în politichia carpato-danubiano-pontică nu-și au locul cei care au condus România cu "emoționalitate bolșevică și retrogradă". Nu-și au locul, cel puțin nu la cârma partidului, lideri precum Geoană, care în urma eșecului de la alegerile prezidențiale se descalifică în plan intern și internațional prin explicații aberante de genul "flăcării violet" și a energiei negative care l-au împiedicat să-și transforme iluziile în realitate, astfel încât "Mihaela, dragostea mea" să devină prima doamnă. Nu-și au locul oamenii care se aliază, în lupta pentru șefia partidului, cu tot soiul de analfabeți parveniți ce îngroașă rușinos rândurile eminențelor semidocte care ciripesc despre soarta națiunii, făcându-ne să ne fie rușine de noi înșine, pentru că încă dormim în această comodă și dizgrațioasă tăcere.
Sper, în cele din urmă, ca o figură așa cum este Cristian Diaconescu să spele "păcatele" abătute asupra partidului și să se dezică de satrapii îmbătrâniți în rele, nesuferiți și odioși. Să refuze să mai fie parte a nepăsării generale și să se ridice din subteranele partidului-mamă, pentru a face, poate alături de Dâncu sau de Ioan Rus (sau poate nu) un pact între învinși. Încă mai pot câștiga.