50.000 de euro pentru victimele cutremurului din Haiti. Pentru gumă de mestecat

În lista întocmită anual de Fondul pentru Pace referitoare la "statele eșuate" de peste tot din lume, Haiti figurează, în 2009, pe locul patru. Este urmat, la foarte mică distanță, de Republica Moldova, țară aflată, mai exact, pe poziția a șasea. Vorbim, nota bene!, despre "state eșuate". În urma cutremurului din 15 ianuarie din Haiti, eveniment în care se preconizează că și-au pierdut viața peste 150.000 de oameni, "statul eșuat" Republica Moldova donează, pentru depășirea consecințelor, respectiv pentru reconstrucția insulei după cutremurul care a distrus aproape totul, 100.000 de dolari. România donează 50.000 de euro. Imensa sumă de 50.000 de euro!!! O asemenea batjocură e similară unui… scuipat, pentru că suma asta derizorie nu poate fi numită, considerată ajutor umanitar. Îmi aduce aminte de poza France Presse din 1998 despre care am scris în urmă cu câteva luni și în care un anume Shimon Biton își lipește telefonul mobil de Zidul Plângerii, în scopul declarat de a înlesni uneia dintre rudele sale să spună o rugăciune la locurile sfinte. Ce să facă oamenii ăia, cei care nu au murit, cu fantastica, colosala, imensa sumă de 50.000 de euro? Să-și cumpere gumă de mestecat? Sau papiote de ață? Sau mai bine ojă cu sclipici? Sau bretele pentru pantaloni cu imprimeu cu cireșe?

Ce imaginație bolnavă poate să "croșeteze" un scenariu în care imaginile astea "exotice" pe care le vedem la televizor și care înfățișează nenorocirea, disperarea, moartea pot fi compensate într-un fel, în orice fel, cu suma asta infimă? Adică… serios acum: 50.000 de euro??? În Constanța găsim garsoniere mai scumpe de-atât, în fiecare an participăm la concerte, gale și tot felul de baluri de caritate a căror organizare (doar organizarea!) depășește cu mult banii aruncați într-o nebănuită "mărinimie" de statul român celor mai nenorociți dintre toți nenorociții lumii.

Mă tot gândesc (din ce în ce mai des) la faptul că redefinim, cu fiecare cutremur, cu fiecare tsunami, cu fiecare nouă tornadă, chiar și cu - din păcate, deja tradiționale - inundațiile de primăvară sau de toamnă din România durerea și disperarea și că ele iau chipuri care ne întrec așteptările. Și poate că tocmai de aceea ar trebui să încercăm să lăsăm să ne alunece printre degete ceva mai mulți bani decât prețul mașinilor pe care le conducem și al celor trei sau patru poșete Hermes sau Louis Vuitton. Să ne aducem aminte că suntem mici, meschini, mediocri și egoiști și că, în vreme ce pompăm, din bani publici, milioane de euro în te miri ce eveniment al vreunui minister sau în cine știe ce odioasă campanie de imagine a "bietei noastre țărișoare", câteva zeci de mii de suflete mor încet, în chinuri groaznice, sub tone de dărâmături care le fură, iremediabil, dreptul la viață.

Știu, și noi suntem săraci, știu, e criză, știu, dacă tot îmi pasă, să dau eu mai mult de 50.000 de euro! Și, totuși, până și Republica Moldova, pe care o luăm în derâdere și despre care vorbim în atâta sictir și dezgust, copleșiți de importanța noastră de cabotini, dă mai mult. Un ajutor umanitar înseamnă mai mult de 50.000 de euro, la fel cum nu înseamnă, e drept, doar un sprijin financiar. Dar de undeva tot trebuie să începem.

Dacă ne rugăm prin telefon la Dum-nezeu are vreun efect? Sau îi trimitem un mail? Mai bine un mesaj pe messenger?!?

Decât să "scuipăm", mai bine nu mai dăm nimic. Că și-așa suntem săraci și oricum e criză. Să ne fie rușine!