Speranța a murit prima

Nu, sunt convins că avem cu toții aceste probleme. E vorba de câinii maidanezi. Veți zice că e o problemă simplă. Asta e! Partea din mine ahtiată după chestiuni complicate și-a găsit liniștea sepulcrală sub scaunul de la cinema, acolo unde am băgat-o și bătut-o măr în timp ce mă uitam la Pochahontas… pardon, Avatar.
Dar să vă povestesc despre cum a murit speranța, ca să înțelegeți în ce hal a degenerat problema maidanezilor.
Prolog (Faleză Nord, cu vânt de faleză, destul de frig). Îmi plimb și eu vițelul, ca toți cetățenii cartierului, lăsându-l să își facă nevoile pe spațiul verde. Practic, toate peluzele din Faleză Nord s-au transformat într-o mare de c**at. Suntem cei mai norocoși cetățeni ai orașului, la câte excremente canine am călcat în picioare. Merg spre casă, când…
Scena întâi (Parcarea din fața blocului). Când deodată văd o băbuță îmblănită cu două șinșile și trei vulpi, care trage de lesă o chestie mică și gălăgioasă și țipă (dar nu mai tare decât câinele ei) la o ceată de 15 maidanezi, care au înconjurat-o și latră, mârâie și dau din coadă.
Oare câți oameni așteaptă ca doamna în cauză să moară, ca să moștenească vila în care stă, mă întreb eu, deși asta nu are legătură cu nimic.
Scena următoare (Aceeași parcare). Haita de vagabonzi este condusă de Matrix, un mascul alfa Rău de tot, cu care se contrează în permanență câinele meu. Maidanezii sunt flămânzi și morți de frig, plus că femelele grupului au pui, așa că au devenit extrem de teritoriali.
Băbuța încearcă să scape, însă cățelul zădărnicește evadarea, lătrând ca un bezmetic, în timp ce este aproape spânzurat de lesa trasă cu forța de stăpână. Uneori, câinele se ridică de la sol, aleargă în gol, dar din lătrat nu se oprește.
Maidanezii se apropie încet, când…
Altă scenă (Evident, aceeași parcare). Când îmi zic că e timpul să salvez situația. O iau la fugă și îi atac pe flanc pe maidanezi, cu al meu cane corso de 75 de kile pe post de assault squad. Se produce o schimbare rapidă de situație. Acum eu sunt în locul băbuței, însă șansele sunt de partea mea. Din 15 maidanezi au dispărut schelălăind vreo șapte, iar restul de opt au băgat cozile între picioare și așteaptă să vadă ce le rezervă viitorul. Se latră, se mârâie, dar mai mult se latră.
Probabil penultima scenă, că am scris deja prea mult (Ghici). Băbuța se retrage în curtea vilei sale, pune mâna pe o coadă de mătură și vrea să mi-o dea, ca să mă apăr. Ea urlă, potaia ei urlă, maidanezii urlă, iar hărmălaia generală i-a deranjat din lectură și pe boschetarii intelectuali care locuiesc la parterul unei clădiri neterminate din apropiere. Așa că și ei își bagă și își scot, destul de tare. Au ieșit oameni și pe la geamuri. Și ei urlă, ce dracu B !a să facă? Când deodată…
O ultimă scenă (Da, da, știu). Se deschide ușa vilei de lângă cea a băbuței și în cadru apare un ins impunător, ras în cap și vădit în control asupra situației, care ține în mână un SNIPER (deci un sniper, ok?) cât casa, negru, cu o lunetă lucioasă și cu o promisiune morbidă pe țeava lungă cât piciorul proprietarului. Omul ridică arma și… bang! Liniște. Băbuța a înghețat cu coada de mătură în mână. Potaia ei a săpat o groapă și s-a băgat în ea. Câinele meu s-a întors repede spre noua amenințare și mârâie de-mi tremură mâna pe lesă. Matrix sună retragerea și toți câinii dispar din parcare, în aplauzele spectatorilor atârnați pe la geamuri, mai puțin Speranța, mamă a șase căței, care n-a scăpat de furia civică.
Epilog (Tot prin zonă). Cine e de vină, dacă e cazul să fie vina cuiva? Hingherii? Trăgătorul? Vecinii care le aruncă oase și ciorbă și îi ajută să se-nmulțească? Filmul Avatar că ne face să visăm de-aiurea la lumi mai frumoase? Țara asta care oricum e nașpa? Mogulii? Viața asta câinească? O fi bine că omul a nimerit câinele? Dacă nimerea vreun om? Mai era bine? Mai aplauda cineva?