Povești publicitare

Când mi-am deschis, în urmă cu ceva ani, pensiunea de la munte, n-am bănuit nicio clipă că detergentul pe care îl foloseam urma să aibă o asemenea ascensiune. Cu cei cinci bani economisiți în fiecare zi, de-a lungul timpului, și pe care îi puneam în pușculița noastră cu chip de porcușor, jos, la recepție, am ajuns unde sunt acum: mi-am înălțat un hotel mic și cochet. Folosesc, evident, același detergent și toată lumea e fericită.
Între timp… Dau fuga la fiecare lansare de mascara pentru că am toate motivele din lume: îmi fac genele cu 99,99% mai lungi și asta pe timp de zi, pentru că noaptea sunt cu până la 100% mai voluminoase.
Offff... Și trebuie să mă împart între atâtea lansări de produse: cafeaua decofeinizată, ciocolată dietetică, sucul fără conservanți și toate la super ofertă. Noroc că nu fumez; dacă aș fi făcut-o, aș fi optat cu siguranță pentru ceva ultra hiper super light.
Și pentru că sentimentul meu de insecuritate crește pe zi ce trece, simt că am nevoie de povești și de lumi în care să cred. (Tâmpită nevoie!) Așa că… profit de noul balsam care, după doar o spălare, îmi va face podoaba capilară să strălucească pe covorul roșu hollywood-ian.
Voi păși pe Walk of Fame în hainele mele spălate cu detergentul căreia i-am rămas fidelă. Dar vai!!! Tocul pantofilor se va rupe și o să mă-ntind pe asfalt în toată splendoarea. Evident că mă vor durea genunchii. Noroc că se va găsi cineva extrem de amabil care să îmi maseze picioarele cu un gel anti o sută de dureri care va acționa cât ai zice "fraier".

Rochia murdărită cu praful de pe Bulevardul celebrităților va fi spălată cu un înălbitor autohton, dar nu cu unul obișnuit, cu acela care nu deteriorează țesătura și care nu are nimic din parfumul statelor europeriferice.
O să-mi proiectez ego-ul rănit într-un univers mitic pentru că numai într-un astfel de context eu voi fi eroina, protagonistă într-o lume ca o mașină de fabricat vise. Că asta o să-mi facă rău este a mia parte. Undeva, în stânga jos, va sta scris cu litere mici de tot "Dacă apar manifestări neplăcute adresați-vă medicului sau farmacistului".
Totul confirmă o teorie mai veche: balele scurse ale câinelui lui Pavlov. Gestul reflex și tâmpit de a răspunde la perspectiva de marketing a publicității. E adevărat că, în ultimul timp, publicitatea este mai creativă, mai nuanțată, mai complexă. Însă revine mereu, în stilul ei grandios, la intenția comercială și își măsoară reușita mesajului în funcție de educarea potențialului compărător.
Dimensiunea care reacționează critic, mai mult sau mai puțin conștient, la anumite me-saje publicitare e, în felul ei, prezentă. Numai că refuză politicos să se exprime. La fel de adevărat e și faptul că accepțiunile și reprezentările culturale variază de la individ la individ și de la o cultură la alta și că, ce mie mi se pare că frizează penibilul, altuia ar putea să-i fie indiferent sau să i se pară OK.
Nu pot să-i acuz pe oamenii care fac clipul propriu-zis, reclama. Publicitatea tinde să devină o artă, dar trebuie, înainte de toate, să vândă. De ce m-aș supăra eu pe puiul care refuză categoric să zboare atâta vreme cât, pentru noi, produsele se transformă din ce în ce mai mult din lucruri neesențiale și de care ne putem dispensa în fenomene despre care afirmăm snob "It’s a must!"? Pot, cel mult,
să-mi înăbuș, conștient, reflexul vreunui gest atunci când se aprinde becul.

Când mi-am deschis, în urmă cu ceva ani, pensiunea de la munte, n-am bănuit nicio clipă că detergentul pe care îl foloseam urma să aibă o asemenea ascensiune. Cu cei cinci bani economisiți în fiecare zi, de-a lungul timpului, și pe care îi puneam în pușculița noastră cu chip de porcușor, jos, la recepție, am ajuns unde sunt acum: mi-am înălțat un hotel mic și cochet. Folosesc, evident, același detergent și toată lumea e fericită.
Între timp… Dau fuga la fiecare lansare de mascara pentru că am toate motivele din lume: îmi fac genele cu 99,99% mai lungi și asta pe timp de zi, pentru că noaptea sunt cu până la 100% mai voluminoase.
Offff... Și trebuie să mă împart între atâtea lansări de produse: cafeaua decofeinizată, ciocolată dietetică, sucul fără conservanți și toate la super ofertă. Noroc că nu fumez; dacă aș fi făcut-o, aș fi optat cu siguranță pentru ceva ultra hiper super light.
Și pentru că sentimentul meu de insecuritate crește pe zi ce trece, simt că am nevoie de povești și de lumi în care să cred. (Tâmpită nevoie!) Așa că… profit de noul balsam care, după doar o spălare, îmi va face podoaba capilară să strălucească pe covorul roșu hollywood-ian.
Voi păși pe Walk of Fame în hainele mele spălate cu detergentul căreia i-am rămas fidelă. Dar vai!!! Tocul pantofilor se va rupe și o să mă-ntind pe asfalt în toată splendoarea. Evident că mă vor durea genunchii. Noroc că se va găsi cineva extrem de amabil care să îmi maseze picioarele cu un gel anti o sută de dureri care va acționa cât ai zice "fraier".

Rochia murdărită cu praful de pe Bulevardul celebrităților va fi spălată cu un înălbitor autohton, dar nu cu unul obișnuit, cu acela care nu deteriorează țesătura și care nu are nimic din parfumul statelor europeriferice.
O să-mi proiectez ego-ul rănit într-un univers mitic pentru că numai într-un astfel de context eu voi fi eroina, protagonistă într-o lume ca o mașină de fabricat vise. Că asta o să-mi facă rău este a mia parte. Undeva, în stânga jos, va sta scris cu litere mici de tot "Dacă apar manifestări neplăcute adresați-vă medicului sau farmacistului".
Totul confirmă o teorie mai veche: balele scurse ale câinelui lui Pavlov. Gestul reflex și tâmpit de a răspunde la perspectiva de marketing a publicității. E adevărat că, în ultimul timp, publicitatea este mai creativă, mai nuanțată, mai complexă. Însă revine mereu, în stilul ei grandios, la intenția comercială și își măsoară reușita mesajului în funcție de educarea potențialului compărător.
Dimensiunea care reacționează critic, mai mult sau mai puțin conștient, la anumite me-saje publicitare e, în felul ei, prezentă. Numai că refuză politicos să se exprime. La fel de adevărat e și faptul că accepțiunile și reprezentările culturale variază de la individ la individ și de la o cultură la alta și că, ce mie mi se pare că frizează penibilul, altuia ar putea să-i fie indiferent sau să i se pară OK.
Nu pot să-i acuz pe oamenii care fac clipul propriu-zis, reclama. Publicitatea tinde să devină o artă, dar trebuie, înainte de toate, să vândă. De ce m-aș supăra eu pe puiul care refuză categoric să zboare atâta vreme cât, pentru noi, produsele se transformă din ce în ce mai mult din lucruri neesențiale și de care ne putem dispensa în fenomene despre care afirmăm snob "It’s a must!"? Pot, cel mult,
să-mi înăbuș, conștient, reflexul vreunui gest atunci când se aprinde becul.