24 ianuarie 1859: Mica Unire? Sintagmă total nepotrivită cu importanța istorică a acelui moment

În primul rând, folosirea conceptului implică un statut de subordonare valorică față de opusul său semantic, „Marea Unire”, definiția curentă a unirii Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România în perioada martie-decembrie 1918. Desigur, anul 1918 a fost și va continua să reprezinte anul astral al României moderne, ca și al altor națiuni din Europa Centrală și de Sud-Est, marcând împlinirea proiectului fundamental al României moderne. Dar în perspectiva istorică, perioada fastă a României, în special din punct de vedere al realizărilor externe și al punerii bazelor societății moderne, se include în binomul temporal 1859-1918, doi ani de o simbolistică majoră și egală din punct de vedere valoric pentru ceea ce reprezintă România ultimului secol și jumătate.

În al doilea rând, mărturiile de epocă românești (dar și cele străine) vorbesc, cu fermitate, despre Unire. Acest argument este cu atât mai important cu cât, așa cum prea bine se știe, 24 ianuarie 1859 semnifică unirea personală a Principatelor (cea efectivă va fi realizată trei ani mai târziu, odată cu deschiderea primului parlament și a primului guvern unic), împotriva prevederilor actului internațional fundamental la acel moment, Convenția de la Paris (august 1858), care furnizase o construcție statală hibridă, cu autorități executive și legislative separate și cu doar două instituții comune.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost apreciată, de către elita politică românească a acelei vremi, drept singura cale (la acel moment) prin care unirea Principatelor putea fi afirmată și susținută în cadrul constituțional statuat de Marile Puteri în conferința de la Paris, finalizată cu convenția mai sus amintită.

În al treilea rând, dubla alegere și efectul ei juridic - Unirea principatelor, în jurul unui singur domn - au avut profunde implicații diplomatice, la nivel european. Practic, timp de jumătate de deceniu (1857-1861) configurația, statutul și viitorul României incipiente au reprezentat o preocupare permanentă, dacă este să amintim întâlnirea dintre Napoleon al III-lea și Regina Victoria (care a deschis calea refacerii alegerilor pentru adunările ad-hoc), mai sus menționata convenție și suita de reuniuni la nivel de ambasador, convocate pentru a recunoaște dubla alegere, într-un climat de tensiune internațională neașteptată și prelungită.

Am menționat anterior complexitatea construcției instituționale emanate ca urmare a prevederilor Convenției de la Paris. Este important să menționăm că, pe lângă domnitorul unic, România lui 24 ianuarie (chiar și cu numele de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, nume stabilit tot prin Convenția de la Paris) beneficia de o instituție mult dorită încă din secolul al XVIII-lea: garanția internațională. În cazul de față, garanția colectivă a șapte state europene venea să ofere un statut nou, de stabilitate și eliminare a intervențiilor ruso-otomane anterioare, așadar de favorizare a reformelor ce urmau a se iniția. Toate aceste considerente, expuse într-o manieră comprimată, demonstrează, cu supra de măsură, amplitudinea „Micii Uniri”, mult peste definiția limitativă prin ea însăși.