24 ianuarie 1859: Nașterea Statului Modern Român

Pamfil Șeicaru: 24 ianuarie, „primul pas voinic de reintrare în istoria neamurilor libere, prima urzeală a unităţii naţionale”

Rememorarea Sărbătorii Naționale care este 24 ianuarie 1859 - Unirea principatelor Țara Românească cu Moldova (prin dubla alegere ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza), într-un context internațional prielnic, abil folosit de fruntașii patrioți ai Generației Unirii (revoluționarii pașoptiști Kogălniceanu, Alecsandri, Negri, frații Brătianu, Rosetti, Ghica, frații Golescu, Cuza ș.a.) - s-a constituit ca o permanență de suflet a poporului nostru, în toate perioadele istorice prin care a trecut în cei 165 de ani de existență statală modernă.

În acest an se marchează și o sumă de ani rotundă - 130 - de la nașterea unuia dintre cei mai mari ziariști și conștiințe publice române - Pamfil Șeicaru (18 aprilie1894-21 octombrie 1980), fondator, între altele, al prestigiosului ziar „Curentul” (1928-1944), cu prezență aproape zilnică în paginile acestuia (dar și ale altor publicații), cu luări ferme de atitudine în diverse probleme de politică internă - inclusiv cu memorabile creionări și analize portretistice ale unor figuri reprezentative istorice și contemporane lui, între care și lui Cuza și Kogălniceanu - și, de asemenea, perspicace comentator al vieții politice internaționale.

„Naţia şi-a urmat drumul predestinărilor ei istorice”

Iată, la 25 ianuarie 1929, în articolul „Evocări festive”, el rememorează pe larg conținutul manifestărilor desfășurate în întreaga țară, în instituții social-politice și școlare, în „provinciile româneşti ce astăzi s-au îngerminat în statul român”, exprimând, totodată, substanțiale considerații - inclusiv critice - la adresa moravurilor politice contemporane, de natură istorică: „24 ianuarie. Fără nicio sforţare de memorie pot rechema programele naive ale înduioşării noastre patriotice. «Trăiască Regele», «Hora Unirii», conferinţă ocazională, recitări şi tablouri alegorice reprezentând acele provincii româneşti ce astăzi s-au îngerminat în statul român. Redus program, dar neastâmpărul imaginativ al copilăriei nici nu avea nevoe de mai mult pentru a visa epopeea grandioasă unică, a miracolului coborât şi integrat în ordinea realităţilor. «De la Nistru pân’ la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / Că nu mai poate străbate / De-atâta străinătate». Ce resonanţă aveau aceste patru versuri în sufletele noastre, cum se adânceau în fiinţa noastră pentru a deveni portativul tuturor gândurilor ce le trăiam cu acea generoasă exuberanţă ce o revărsam în orice ficţiune. Nu ştiu ce va mai fi însemnând pentru şcolărimea de azi serbarea lui 24 ianuarie, nu ştiu cât mai domină sensibilitatea şi imaginaţia copiilor povestea trudei grandioase a unui neam, până şi-a găsit unitatea lui istorică. Şi nu cred să se poată închipui un mai splendid popas pentru o evocare a istoriei româneşti, în acest veac ce începe la 1821 cu mişcarea naţională pornită de slugerul Tudor din Vladimir sprijinit de ţărănimea olteană şi sfârşeşte la 1918 cu unirea Ardealului.

70 de ani de la declararea unirii celor două principate, primul pas voinic de reintrare în istoria neamurilor libere, prima urzeală a unităţii naţionale. Numai o privire aruncată asupra drumului străbătut în aceşti 70 de ani ne-ar putea spori încrederea în puterile noastre, siguranţa aşezării noastre. Dincolo de vâltoarea vrăşmăşiilor politice, dincolo de toată iroseala de energii a luptelor de partid, naţia şi-a urmat drumul predestinărilor ei istorice. Şi la momentele când ne simţim cotropiți de îndoială în faţa spectacolului păcătos al vieţii politice, să ne gândim că aşa a fost totdeauna, dar nimic nu a putut opri pasul istoric al neamului românesc”.

Pentru cele două personalități-cheie ale actului de la 24 ianuarie 1859 - ce au marcat, mai apoi, Epoca Cuza-Vodă (1859-1866), a marilor reforme ce au demarat modernizarea instituțională și socială a Statului Român - domnitorul Alexandru Ioan Cuza și primul său sfetnic Mihail Kogălniceanu - marele ziarist român a avut constant aprecieri dintre cele mai judicioase, relevând rolul lor uriaș și benefic în istoria românilor. În același timp, însă, nu a ezitat în a blama autoritățile timpului său pentru prea puținul făcut întru perpetuarea memoriei lor.

Mihail Kogălniceanu, „marele arhitect al primei Uniri”

Din aceeași perspectivă, a necesității întreținerii memoriei istorice a făuritorilor Unirii, sunt și considerentele lui Pamfil Șeicaru referitoare la Mihail Kogălniceanu (1817-1891), exprimate la 25 ianuarie 1935 în articolul „Mustrări festive“: „Dar cine mai pomeneşte de acest uriaş politic al unirii şi al înfăptuirii României moderne?.. Unde-i muzeul Mihail Kogălniceanu? Unde-i monumentul acestui mare arhitect al primei Unirii (impozanta statuie a fost dezvelită în 1936 în Piața Mihail Kogălniceanu) - să stea ca un îndemn crescător de suflete şi poruncitor de idealuri? Dacă am avea memorie, dacă am căuta în trecut altare spre care să se îndrepte sufletele noastre, potire golite de vinul sacru al idealului? Încerc să evoc întreaga epocă a Unirii, şi în jurul lui 1859 se proiectează uriaşa umbră a lui Mihail Kogălniceanu”.

Prof. univ. dr. Stoica LASCU