Autori români și cărți despre evenimentele din Decembrie 1989

Evenimentele petrecute în România în Decembrie 1989, în contextul internațional ce a constituit cadrul – ca urmare a înțelegerilor, tacite sau explicit asumate, între Marile Puteri (U.R.S.S. și S.U.A.) –, al schimbării geopolitice, și pe fondul unor angoase și nemulțumiri sociale – au constituit subiectul a numeroase și  solid documentate cărți; ele vin din partea unor autori diverși – martori și subiecți la evenimente, ziariști, istorici –, care s-au aplecat asupra cauzelor, conținutului și urmărilor a aceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 în țara noastră, când s-au înregistrat 1.166 de victime în localitățile declarate martir (Alba Iulia, Arad, Braşov, Brăila, Bucureşti, Buzău, Caransebeş, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Cugir, Hunedoara, Lugoj, Reşiţa, Sibiu, Târgovişte, Târgu Mureş, Timişoara): 271 în perioada 17-22 decembrie,  716 în zilele de 22-25 decembrie, 113 după 25 decembrie, iar 67 fără dată exactă a deceselor.

          O bogată bază documentară, diverse interpretări

          Între numeroase cărți, sunt de reținut, între altele;

·        ale unor participanți direcți, precum Ion Iliescu, Revoluție și reformă (1993, 1994), Revoluția trăită (1995), Momente de istorie (1995) și Sergiu Nicolaescu, Revoluția. Începutul adevărului (1995), Un senator acuză (1996, 1998), Cartea revoluției române decembrie ʼ89 (1999), Lupta pentru putere. Decembrie ʼ89 (2005), sau  Filip Teodorescu, Un risc asumat (1992).

·        ale unor ziariști, precum Mihai Tatulici (coordonator), Revoluția română în direct (1990), Viorel Domenico, După execuție a nins (1992); Procesul și execuția soților Ceaușescu, 25 decembrie 1989 (1992); Ceaușescu la Tîrgoviște. 22-25 decembrie 1989 (1999); Revoluția de ghips (2011); De cealaltă parte a baricadei. Demnitari comuniști în Revoluția din Decembrie 1989 (2012), Vartan Arachelian, Revoluția și personajele sale (1998), Ion Cristoiu, Un talmeș-balmeș bine regizat (2 vol., 2021);

·        ale unor istorici, precum Gheorghe Sbârnă, Valentin Marin (coordonatori), Dicționarul General al Revoluției Române din Decembrie 1989 (2010), Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România. Vol. 4: Revoluția din decembrie 1989 – o tragedie românească (2004), Interviuri despre revoluție (2004), Marin Badea, Constantin Hlihor, Gavriil Preda, Alexandru Purcăruș, Revoluția Română din Decembrie 1989 și percepția ei în mentalul colectiv (2014); Ștefan Păun, Corneliu Mihail Lungu, Alexandru Oșca, Revoluția Română din 1989 la București. Schimbarea Centrului de Putere (2015) 

        „În România, revoluția a cunoscut o desfășurare violentă, ca urmare a refuzului regimului Ceaușescu de a intra în dialog cu cetățenii și a deciziei sale de a riposta violent la solicitările populației”

          Cunoscutul istoric Ioan Scurtu a realizat una dintre cele mai oneste și echilibrate sinteze, sub titlul Revoluția română din Decembrie 1989 în context internațional (2009), în care, între altele se arată:   

          „Revoluția română din decembrie 1989 a constituit o parte integrantă a revoluțiilor europene din acel an, care au marcat prăbușirea regimurilor socialist-totalitar de pe continent. La Varșovia sau la Budapesta, la Praga sau la Sofia, la Berlin sau la București, oamenii au trăit în acel an o stare euforică, savurând victoria democrației asupra dictaturii. Indiferent de forma în care s-au desfășurat – «masă rotundă», «revoluție de catifea», dărâmarea zidului Berlinului, confruntări violente – aceste revoluții au condus la înlăturarea vechilor structuri politice, sociale, culturale, economice etc. și la intrarea statelor din zona centrală și sud-est europeană într-o nouă fază a evoluției lor istorice. În România, revoluția a cunoscut o desfășurare violentă, ca urmare a refuzului regimului Ceaușescu de a intra în dialog cu cetățenii și a deciziei sale de a riposta violent la solicitările populației. Românii nu s-au lăsat intimidați, ci au luat cu asalt citadelele puterii, începând cu Comitetul Central al P.C.R. și continuând cu Comitetele județene și orășenești de partid. În această confruntare au căzut numeroase victime, iar cei care au luptat, cu spirit de sacrificiu, au devenit adevărați eroi ai revoluției române. Evenimentele din decembrie 1989 au avut un uriaș ecou internațional, ca urmare a transmiterii lor în direct, la televiziune și la radio. Ele au generat o amplă solidaritate cu poporul român, în lupta sa împotriva dictaturii. Aceste evenimente au fost percepute chiar atunci ca o parte a revoluției europene. Astfel, ziarul vienez Die Presse scria, la 23 decembrie 1989: «Prăbușirea lui Ceaușescu încheie procesul de transformări în țările răsăritene». La rândul său, cotidianul parisian Le Monde aprecia, în ziua de 30 decembrie 1989: «Triumful libertății în România încununează opera săvârșită în aceste ultime luni în țările vecine. 1989 va intra în istorie ca anul revoluțiilor în Europa Răsăriteană». Ministrul francez de Externe, Roland Dumas, adresa, în preajma Anului Nou, un mesaj către români, în care preciza: «Din prima zi a revoluției, Franța, națiunea soră a României, a manifestat pentru țara dumneavoastră tot sprijinul său moral și tot ajutorul său material. Astăzi, poporul român a triumfat și România este liberă». Programul anunțat de Consiliul Frontului Salvării Naționale la 22 decembrie 1989 a fost îmbrățișat de cetățenii României, care și-au exprimat, în acele zile, deplina adeziune la transformările democratice preconizate. Nu a existat atunci nici o reacție negativă la adresa liderilor Frontului Salvării Naționale. Ei erau receptați ca adevărații conducători ai României, care și-au asumat riscul de a prelua puterea după fuga lui Nicolae Ceaușescu. La prima ședință a C.F.S.N. (din 27 decembrie 1989), fără nici o obiecție, Ion Iliescu a fost acceptat în calitate de președinte al acestuia. Noul organ al puterii de stat, Consiliul Frontului Salvării Naționale, a fost imediat recunoscut pe plan internațional. De la Paris și Londra, de la Washington și Moscova, de la Beijing și Cairo etc. etc. soseau în acele zile telegrame de sprijin pentru F.S.N. și de solidaritate cu poporul român. Nu a existat nici o țară care să pună sub semnul întrebării legitimitatea noii puteri sau a președintelui Consiliului F.S.N.. Spre exemplu, presa din 25 decembrie 1989 publica știrea că Departamentul de Stat al S.U.A. «consideră Consiliul Frontului Salvării Naționale ca expresia voinței democratice a poporului român».

 „Victorie însângerată. Decembrie 1989”

Iar un istoric din generația mai tânără (născut la Cobadin), cercetătorul Constantin Corneanu creionează, dintr-o altă perspectivă documentară, o la fel de credibilă consemnare a evoluției evenimentelor din Decembrie 1989, apelând, nu de puține ori, și la mărturiile participanților direcți, în volumul Victorie însangerată. Decembrie 1989 (2014): „cea mai mare contribuţie la blocarea tancurilor au avut-o tinerii şi copiii. Alergau printre ele ca titirezii, introduceau câte ceva la şenile, în orice orificiu. Cred că eu – atestă Eustaţiu Cornel Laurenţiu, revoluţionar din Timişoara – eram cel mai în vârstă. Pe scurt, cu răngi, cu sârme, cu ţăruşi de metal smulşi din gărduleţele rondourilor de flori, am reuşit să-i imobilizăm. Ne puseserăm în cap să-i vedem, voiam să-i scoatem pe piţigoi (pe tanchişti – n.n.) din dihanie. În timp ce noi ne ocupam de tanchişti, alţii dădeau butoaiele de motorină jos, le spărgeau. Au încercat să le dea foc, n-au reuşit, nu ardeau, dar s-a făcut un fum de te-necai. Aici s-a produs ceva ce nu sunt în stare să explic. La un moment dat, m-am trezit lovind un tanc cu barosul ! Mi-l dăduse cineva, i-l luasem eu cuiva din mâini, greu de spus. (...) Loveam şi până la urmă am reuşit să fac treabă bună – ce înseamnă scula potrivită şi mâna iscusită ! Am distrus mitralierele şi proiectorul!”

Stoica LASCU