În urmă cu 108 de ani – N. Iorga: „Dobrogea a format un întreg, care s-a sfărâmat la 1878 şi care s-a reîntregit la 1913” (I)

907
În urmă cu 108 de ani – N. Iorga: „Dobrogea a format un întreg, care s-a sfărâmat la 1878 şi care s-a reîntregit la 1913” (I) - nicolaeiorga-1628678039.jpg

Articole recomandate

 ● Recuperarea sudului Dobrogei, potrivit prevederilor Păcii de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913)

Marele savant, de la naşterea căruia s-au împlinit în vară 150 de ani, s-a preocupat, între altele, şi de istoria şi civilizaţia sudului Dobrogei (numit şi Cadrilater) – atât în calitate de profesor şi cunoscător al trecutului acesteia, ca om politic responsabil pentru destinele ansamblului naţional al Statului Român, cât şi ca reper/îndrumător/formator al conştiinţei publice (jurnalist diurn, călător, conferenţiar) –, confirmând observaţia, din 1944, a lui Mircea Eliade asupra exhaustivităţii problematicilor abordate de „omul care a scris cel mai mult din lume”.

„... atunci când aspiraţiile noastre ţintiau Carpaţii”

Personalitate inconfundabilă a societăţii româneşti moderne, N. Iorga s-a impus încă de la început – în chestiunea extinderii teritoriale sudice a ţării – drept o voce distinctă, ponderabilă, exprimând luciditate, în contextul geopolitic al anilor 1912-1913, arătându-se adversarul acelor opinii care se hazardau a vedea împlinit idealul naţional dincolo de hotarele sale naţional-istorice: după declanşarea ostilităţilor Primului Război Balcanic, în toamna anului 1912, „poate că am fi luat Cadrilaterul tot, cu Rusciuc, Şumla şi Varna; poate că am fi anexat regiunea Vidinului, despre care se vorbia în anumite întruniri publice, poate că s-ar fi deschis drumul şi la Marea Egee, căci – reamintea el, momentul istoric, colegilor deputaţi, la 13 decembrie 1913 – se zicea: de ce să nu pătrundem şi la Marea Egee, care ne aşteaptă cu apele ei albastre, în care să plutească iluziile noastre puţin sănătoase?”

Blamând asemenea exaltări, el pleda în concentrarea eforturilor pentru derularea unor reale transformări social-culturale interne, respectiv înspre împlinirea idealului naţional prin recuperarea provinciilor istorice româneşti din cadrul imperiilor austro-ungar şi rus – motiv pentru care, între altele, relaţiile cu vecinul de la sud de Dunăre trebuiau temeinic cumpănite. (În septembrie 1940, după cedarea celor două judeţe, savantul avea să scrie – în articolul Rectificarea graniţei de Sud – că acţiunea din „anul veselui triumf din 1913” a Guvernului condus de Titu Maiorescu, a urmărit „o creştere de teritoriu, care să întăreasă dominaţia celor de la cârmă fără ca un curent naţional adevărat să îndemne către întinderea hotarelor la Sud, atunci când aspiraţiile noastre ţintiau Carpaţii” (subl.n.).

„Pacea de la Bucureşti m-a bucurat pentru rolul pe care România de mult trebuia să-l joace şi pe care în sfârşit l-a jucat în sud-est”

De aceea, recuperarea sudului Dobrogei, prin Pacea de la Bucureşti (28 iulie/10 august 1913), a circumstanţiat-o nu atât necesităţilor naţional-demografice, cât noii calităţi a poziţiei Regatului în sud-estul continental: „Pacea de la Bucureşti nu m-a bucurat pentru kilometrii pătraţi care s-au adus la pământul României, ci m-a bucurat pentru rolul pe care România de mult trebuia să-l joace şi pe care în sfârşit l-a jucat (subl.n.). S-a văzut că, oricare ar fi pretenţiile, silinţele şi vrednicia celor d’imprejurul nostru, totuşi noi suntem cei d’intâiu. De aici – constata el, în amintita şedinţă – derivă un lucru: datoria pentru noi de a face cu toţii aşa încât totdeauna să rămânem, potrivit tradiţiilor strămoşilor noştri, cei d’intâiu. Astfel, Pacea de la Bucureşti nu înseamnă anexarea aşa-numitului Cadrilater – numire tot aşa de proastă, ca şi bucuria de care e întovărăşită – ci înseamnă fixarea netăgăduită a hegemoniei militare şi politice a României, care nu e decât o consecinţă a valorii etnice şi a ridicării culturale a poporului românesc (subl.n.)”; în contextul creşterii agresivităţii şi pretenţiilor teritoriale ale Bulgariei – şi pentru paşnicul şi adeptul conlucrării interbalcanice care era N. Iorga, s-a impus credinţa că „anexarea celor două judeţe a fost o tristă necesitate”.

Lipsa de entuziasm (pe care N. Iorga nu şi-a disimulat-o public şi în scris) cu care este receptat, iniţial, acest act recuperator, nu a impietat, în lunile şi anii ce au urmat, o reală implicare a sa în exprimarea opiniilor, deseori tranşante – şi împotriva aserţiunilor oficialităţilor momentului –, pe marginea organizării Noului Teritoriu, propunând soluţii şi suprinzând substanţa realităţilor social-naţionale în deceniile interbelice. Aşa cum avea însă să sintetizeze în 1938 în paginile revistei „Analele Dobrogei” arheologul Radu Vulpe (1899-1982), „Teritoriul alipit la România, în 1913, ca o completare a graniţei de Sud, nu reprezintă o unitate cu caractere specifice. Efemerul său nume de Cadrilater, întrebuinţat cu prilejul negocierilor diplomatice din vremea războaielor balcanice n-ar fi existat niciodată dacă, la 1878, i s-ar fi atribuit Statului Român, de curând independent, o Dobroge juridic limitată, fără acea absurdă frontieră în zigzag care brăzda în chip arbitrar stepa dintre Mangalia şi Silistra.

„... sunt români acolo şi unii foarte vechi: Turtucaia şi toată linia Dunării au fost populate cu români”

În viziunea omului de ştiinţă N. Iorga, Dobrogea, prin situarea ei geografică, „a fost un drum şi, înainte de a fi un drum, această regiune nu a ţinut nici bisericeşte, nici politiceşte în chip statornic de bulgari, ci a ţinut şi bisericeşte şi politiceşte în chip statornic de Bizanţ. Această Dobroge a fost margenea bizantină a Mării Negre, având oraşe care în toate timpurile, înainte de a veni ţăranii turci năvălitori, au fost greceşti, de la Rodosto până la Varna şi la oraşul, în mare parte grecesc şi azi, Cavarna. Şi bizantină a fost această regiune” – arăta el în şedinţa Camerei, la 27 martie 1914. Relevând caracterul multietnic al regiunii, N. Iorga arăta, onest, că „Acolo nu intrăm într-o lume de români; sunt români acolo şi unii foarte vechi: Turtucaia şi toată linia Dunării au fost populate cu români, dar în părţile turceşti, asupra cărora s-a întins o colonisare rurală bulgărească, acolo nu este casul”.

În acelaşi timp însă, el demontează ideea preemţiunii bulgarilor în sudul Dobrogei, arătând că aceştia s-au aşezat aici recent (după 1800), convieţuind cu o populaţie musulmană colonizată în Evul Mediu, alături de „mocanii noştri, a căror misiune istorică a fost extraordinar de importantă (subl.n.). Respectabili ca ţărani români, dar şi ca elemente de legătură între toate provinciile neamului românesc”; acesta este motivul pentru care învăţatul român avansează prim-ministrului Ion I.C. Brătianu propunerea ca stema judeţului Caliacra să fie întruchipată de „un mocan cu oile pe malurile mării. Dacă socotiţi că această idee nu e prea îndrăzneaţă, nepotrivită ştiu eu cu ce norme de Stat, cu ce datine de înţelepciune politică, vă rog să vă gândiţi – se adresa el, la 27 martie 1914, deputaţilor – că, în locul farului (ce va fi ales, în cele din urmă, ca stemă a judeţului – n.n.), care nu e o producţie ieşită cu sutele din pământ, aţi putea pune această frumoasă icoană a ţăranului ardelean mânând oile lui pe pământul acesta străin, în vederea mării. Dacă binevoiţi… Dacă nu – glosa N. Iorga, aşa cum, mai cu fiece prilej public, din perspectiva staturei sale de Apostol al Neamului –, ce sunt eu răspunzător de greşelile d-voastră? Regret că nu le pot îndrepta, dar încolo sunteţi liberi. Nu poţi împiedica niciodată pe om să facă rău”.

Stoica LASCU

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 1.3846 secunde