În urmă cu 155 de ani - se năştea Ioan N. Roman, „Ilustrul” şi „Patriarhul” Dobrogei, viitorul părinte spiritual al Bibliotecii Judeţene (IV)

Vineri, 30 Iulie 2021, 00:00
653
După reîntoarcerea din refugiu (1916-1918), Ioan N. Roman se va dedica, în puţinii ani în care a mai trăit (a decedat la 12 iulie 1931, în urma unei angine pectorale), paralel cu exercitarea avocaturii, vieţii publice şi culturale, „Ilustrul” Dobrogei – cum era denumit în presă încă înainte de Marele Răsboiu – constituind un veritabil ferment al spiritualităţii dobrogene, al vieţii publice, personalitatea sa fiind una din imaginile-reper ale României de la Mare.

Consecvent democrat, Ioan N. Roman nu ezită să-i apere, în calitate de slujitor al Justiţiei, pe socialiştii constănţeni implicaţi de către autorităţi într-un proces public după Greva Generală din octombrie 1920. În pledoaria sa, fostul simpatizant socialist, în tinereţe, argumentează că ideile înaintate ale socialiştilor nu sunt periculoase ţării, „iar conflictul ce întotdeauna a existat între capital şi muncă trebuie soluţionat printr-o repartiţie raţională a câştigului”; în final, deşi le găseşte vină socialiştilor numai pentru faptul că sunt internaţionalişti, el cere achitarea lor.

A avut, constant, o atitudine critică faţă de moravurile politice şi sistemul însuşi şi nu a trecut cu vederea tarele propriului său partid şi ale politicienilor. Totuşi, până la urmă, „fiind solicitat cu stăruinţă să-mi pun candidatura pe lista lor (a liberalilor – n.n.) le-am cerut oarecari condiţii, care tindeau la aceeaşi îndreptare a mersului lucrurilor – şi care condiţii, mi-au fost admise fără discuţii” (declara el în noiembrie 1924); ca urmare, Ioan N. Roman acceptă să candideze în alegerile din 1922 la Senat – şi câştigă. Calitatea de senator liberal nu-l va împiedica, totuşi, să aducă în continuare critici organizaţiei locale a acestui partid, ai căror conducători de după război, sunt etichetaţi drept „barbari şi oameni de afaceri [care] invadaseră şi cuceriseră organizaţia”.

Intervievat în 1922, de către farmacistul Ioan Berberianu, redactorul oficiosului liberal local, el declara: „Cinstit vorbind, eu personal n-am nici o cunoştinţă de frământările ce ar exista în partid, şi n-am cunoştinţă pentru că nici nu mă interesează ceea ce se întâmplă la club şi în interiorul partidului, eu având destule, ocupându-mă cu lucrările mele particulare; am ajuns la concluzia că cel mai bun lucru este să-ţi vezi de profesiunea ta, lăsând pe alţii să facă politică”.

Confruntat după război cu noi oameni, noi mentalităţi, Ioan N. Roman se arăta pe câmpul vieţii publice din ce în ce mai rar şi mai pesimist, mărturisind în 1924: „Nedeprins cu argumentele contondente, care începuseră să se substituie idealismului iniţial, m-am dat la o parte; iar după ce m-am retras, am fost şi dat afară”.

„E cea mai populară şi iubită figură dobrogeană”

Ferment al vieţii culturare dobrogene, Ioan N. Roman rămâne atât prin creaţiile poetice – semnate cu pseudonimul Rozmarin şi publicate mai ales în „Analele Dobrogei” şi „Dobrogea literară” –, cât şi ca iniţiator, alături de Constantin Brătescu, a Societăţii Culturale Dobrogene, al cărei scop declarat era „promovarea studiului ştiinţific al trecutului şi prezentului Dobrogei răspândind în cercuri cât mai largi aceste cunoştinţe, aşezări şi excursiuni, prin înfiinţarea de biblioteci şi prin fondarea unui muzeu regional dobrogean”. Punctarea programului Societăţii a fost făcută chiar de către I.N. Roman în primul număr, din 1920, al revistei acesteia – „Analele Dobrogei”.

Ca jurist, Ioan N. Roman „a făcut strălucirea corpului de avocaţi. Cunoscător profund al principiilor care guvernează dreptul şi ajutat de o inteligenţă şi cultură superioară pe lângă un simţ juridic deosebit, Roman îşi pregătea procesele cu o rară conştiinţă şi le pleda cu măiestrie şi convingere”, arăta avocatul şi omul de cultură constănţean Nicolae Ţirimaş.

De altfel, în calitatea sa de maestru al barei, el a obţinut şi cele mai trainice şi mai frumoase rezultate, probitatea profesională – l-a apărat şi pe cetăţeanul român de origine bulgară Ogneaf, acuzat de crimă contra siguranţei Statului –, apropierea nativă de oamenii nevoiaşi şi înţelegerea pe care o acorda acestora, fiindu-i atribute esenţiale firii sale de vizionar şi umanitarist, calităţile profesionale şi trăsăturile unui caracter nobil fiindu-i unanim recunoscute: „Pentru tineri el va rămâne o vie pildă; pentru cei de o seamă cu el Roman va fi icoana la care orice avocat trebuie să râvnească”, va spune la catafalcul său decanul Baroului (şi prolific publicist), Constantin Irimescu.


Deplângându-i moartea, ziarul tomitan „Marea Neagră” sintetiza: „E cea mai populară şi iubită figură dobrogeană. Scrisul său a dat nevoilor şi creierului Dobrogei o puternică gândire. Spiritul, sufletul, inima, sentimentele şi elocvenţa sa au contribuit şi încă inspiră să călăuzească întreaga viaţă publică, literară şi socială a românismului dobrogean”.

„Chipul lui Eminescu se cuvine să fie modelat, cu evlavie adâncă şi cu excepţională înţelegere”

De numele lui Ioan N. Roman se leagă şi iniţiativa ridicării monumentului lui Eminescu la malul Mării, desigur cel mai potrivit („Mai am un singur dor”). După relatarea pictorului Nicolae Tonitza, Roman s-a opus categoric hazardului unui concurs pentru alegerea sculptorului.

„Pe gura, pe ochii şi pe fruntea celui mai mare poet al neamului nostru nu voi putea îngădui să se preaumble, vulgare, degetele oricui ipsosar analfabet. Ar fi un sacrilegiu. Chipul lui Eminescu se cuvine să fie modelat, cu evlavie adâncă şi cu excepţională înţelegere, de mâna celui mai mare sculptor al României contemporane. Pe acest sculptor îl voi alege eu, şi eu singur îmi voi lua întreaga răspundere a alegerii”.

În urma recomandării lui Oscar Han, făcută de Tudor Vianu, ca fiind cel mai potrivit pentru modelarea bustului lui Eminescu, Ioan N. Roman încheie un contract cu sculptorul, pe care personal l-a apreciat în mod deosebit.

Moartea nemiloasă (la 12 iulie 1931) nu-i va îngădui să asiste, la 15 august 1934, la dezvelirea maiestuosului bust eminescian ce domină şi înnobilează faleza Mării la Cazino. Lui însuşi, contemporanii îi vor ridica, la un an doar de la moarte, un bust: „Ce-a însemnat pentru Dobrogea Ioan N. Roman, aceasta s-a putut vedea din graba cu care cunoscuţii şi admiratorii lui i-au ridicat încă din 1932 un admirabil bust de granit Ia Constanţa, nu departe de statuia lui Ovidiu – scria mai târziu Onisifor Ghibu (consăteanul din Săliştea Sibiului). Acolo, la ţărmul Mării Negre străjuieşte pe veci amintirea fiului Săliştii care a întrupat în sine toate calităţile bune ale satului nostru”.

Memoria lui Ioan N. Roman avea să fie prezentă în viaţa culturală dobrogeană şi prin instituirea de către familie a două premii „care vor încununa opere literare, culturale şi artistice privitoare la Dobrogea, de care a fost legată aproape întreaga viaţă a lui Ioan N. Roman”. Premiul de poezie „Ioan N. Roman” va fi decernat poeţilor Grigore Sălceanu, pentru sonetul Bairamdede, în 1934, şi Vasile Voiculescu, pentru tripticul dobrogean din volumul de versuri Urcuş; aleşii juriilor pentru Premiul cultural dobrogean „Ioan N. Roman” au fost, în 1939, George Banea, pentru cartea Zile de lazaret, un jurnal din captivitate şi spital din perioada Primului Război Mondial, şi C.D. Constantinescu-Mirceşti, pentru lucrarea monografică Un sat dobrogean: Ezibei.

Stoica LASCU



Pagina a fost generata in 0.2089 secunde