DOCUMENTAR -ZIUA MARINEI - N. Iorga, „În fond, toată viaţa noastră trecută a fost orânduită aşa, după ape”

1257
DOCUMENTAR -ZIUA MARINEI - N. Iorga, „În fond, toată viaţa noastră trecută a fost orânduită aşa, după ape” - documentarziuamarineistoicalascu-1628781111.jpg
Marele istoric nu are o lucrare specială relativ la „chestiunea Mării Negre” – aşa cum are pentru alte „ape” (fluvii, mări, „oceane”) –, dar problematica acesteia, pe care el o abordează în legătură nemijlocită cu acţiunile factorilor umani şi în contextul geopoliticii vremurilor, din Antichitate până în vremea sa, se regăseşte în alte lucrări speciale: „Marea Neagră, cu adaosul ei, face parte din sistemul Mării Mediterane. Prin urmare, orice se petrece în Mediterana are imediat înrâurire și asupra noastră” – spunea primul nostru mare geopolitician într-o prelegere universitară din 1914 despre „chestiunea Mării Mediterane”. În viziunea sa, rolul mărilor şi oceanelor, al marilor fluvii – cărora le-a dedicat volume speciale –, este analizat în directă legătură cu spaţiul geo-politic înconjurător sau învecinat.

„... am fost şi suntem poporul de care Dunărea avea nevoie”

Iar locul românilor – cu evidenţă, se înţelege, în «Chestiunii Dunării» – ca factor de permanenţă, este necontenit relevat: „ceea ce creează o unitate admirabilă în regiunile acestea, cu toată deosebirea acelora cari luptă pe malul Dunării, este acest fapt: existenţa unui popor deosebit care el hrăneşte, el apără eventual, el păstrează continuitatea în aceste locuri.

Şi poporul acesta al nostru este creat parcă anume pentru acest scop. În ciocnirile acelea distrugătoare, în care adeseori şi unul şi altul dintre luptători iese cu desăvârşire uzaţi, – ca norii de furtună ce se ciocnesc în trăsnete şi se sparg risipindu-se, de parcă nu se mai alege nimic de dânşii decât puţine picături de apă răzleaţă, – în ciocnirile acestea era nevoie de factorul permanent, care am fost noi”.

Şi, mai departe, spre finalul primei lecţii – în faţa cursanţilor de la Şcoala de Războiŭ, în 1913 – în «Chestiunea Dunării», el accentuează asupra rolului şi calităţilor poporului nostru, permanent de o parte şi alta a fluviului: „Astfel, utili prin calităţile noastre preţioase de muncă, de credinţă – cine nu se laudă cu supuşii săi români? –, de vitejie – în orice armată românii sunt cei dintăi soldaţi, – având înainte de toate simţul superior politic al măsurii şi conştiinţei de dreptul nostru, noi eram necesari aici. Am fost creaţi ca naţiune, prin împrejurările politice din aceste părţi, din amestecul de traci romanizaţi şi colonişti romani îmbogăţiţi apoi cu sângele slavilor şi altor poporaţii care au venit în aceste părţi – dar şi aici cu măsură, luând atâta cât să nu pericliteze caracterul graiului nostru, al conştiinţei populare, al culturii proprii –, am fost şi suntem poporul de care Dunărea avea nevoie. Şi am rămas aşa pănă astăzi, fiindcă nu putem fi înlocuiţi în nici un fel de condiţiuni prin alţii.

Aceasta – conchide N. Iorga – constituie originalitatea chestiunii Dunării faţă de chestiunea Rinului, şi această originalitate atinge cele mai legitime sentimente de mândrie ale poporului nostru”.

„Marea în sine o cunosc în multe, în foarte multe locuri, şi din vremuri foarte îndepărtate, din cei dintâi ani de tinereţă”

Într-o conferinţă difuzată la Radio, în seara zilei de 23 aprilie 1937, intitulată Marea – cum am cunoscut-o, N. Iorga reînvie legăturile sale, fizice şi nu mai puţin spirituale, cu Marea, pe care „în sine o cunosc în multe, în foarte multe locuri, şi din vremuri foarte îndepărtate, din cei dintâi ani de tinereţă, când, fără a cunoaşte marea când udă coastele noastre şi în cunoştinţa căreia am ajuns târziu numai, a trebuit să fac alte drumuri, în Apusul depărtat, unde, în locul apelor albastre ale Adriaticei şi Mediteranei, pe care am ajuns a le cunoaşte mai târziu, şi în locul mării de oţel asupra căreia se coboară umbra vechiului Pont, care udă Dobrogea noastră, am putut cunoaşte bucata de ocean care, despărţind Anglia de Franţa, îşi poartă apele neliniştite între cele două strâmtori care o închid”.

Într-un larg registru al unei oralităţi ce dezvăluie nu doar uriaşa sa cultură, ci şi latura sa poetică, marele nostru istoric reînvie „întâlnirile” sale cu Mare – cea veneţiană, în primul rând, unde „era în aerul însuşi al cetăţii; prin canalele lagunei ea aluneca pe lângă palatele cu verdele, aş zice, cristalin, ca de piatră scumpă, al muşchiului lipit de marmoră”; cu cea „de partea cealaltă: „larga Mediterană, care udă în acelaşi timp coastele binecuvântate ale Luguriei şi ale Franciei occidentale, care face cea mai mare frumuseţă a Cataloniei, care se coboară pe urmă până la stâncile aspre şi goale ale pustiului african, care ce continuă dincolo de strâmtoarea Gibraltarului, prin sierrele deşerte ale Spaniei”; cu cea din Nord, cu „adânciturile săpate în acest ţărm îngust, care-şi întinde ţeapa către nord, străbat până în regiunile bogate în lacuri, pe care trei sferturi de le încunjură albul neatins al zăpezii”; cu apele Atlanticului, „cu prelingeri de spumă furioasă, cu tremurături şi gemete necontenite ale imensului vas, care, fără să-şi piardă linia, este totuşi la discreţia puterii veşnic neliniştite a valurilor”; sau cu cea românească, „prin viziunea acelui ţărm al Dobrogei, pe care-l cunoaştem aşa de puţin şi care nu se cuprinde numai în iluzia de argint a Balcicului”.

„Marea care trăieşte aşa de mult în posesia şi conştiinţa noastră şi care este aşa de mult legată de tot felul nostru de a gândi şi de a simţi în tot trecutul nostru”

Un an mai târziu, N. Iorga va susţine o altă conferinţă, de astă dată în faţa membrilor Ligii Navale Române – toţi avizaţi intelectuali –, în Capitală, intitulată Poporul românesc şi Marea (apărută în „Revista istorică” – fondată de el în 1915 –, dar şi în broşură separată). Este o amplă trecere în revistă a legăturilor noastre cu Marea, cu apele în general, relevându-se locul acestora în menţinerea vitalităţii şi a permanenţei românilor ca urmaşi ai tracilor romanizaţi, de „legătura pe care poporul românesc a avut-o cu marea, şi nu numai cu Marea, dar cu apele în general”; este subliniată importanţa râurilor, a apelor curgătoare în general, a bălţilor şi heleşteielor în viaţa de zi cu zi a românilor – „cari numesc «Baltă» tot şesul Dunării. Dar, oriunde există ape, oriunde există bălţi de acestea, ele hrăniau populaţiile de odinioară”; dar şi a statelor medievale în contextul geopolitic de-a lungul veacurilor – muşatinul voievod „Roman, pe la 1390, se întitula mândru: «Domn de la Munte până la Mare»”.

Pentru Nicolae Iorga, care relevă permanenţa noastră – contestată de unii autori bulgari –, inclusiv prin străvechile denumiri circumscrise ocupaţiunilor pescăreşti –, „în fond, toată viaţa noastră trecută a fost orânduită aşa, după ape. Sunt Olteni, Jieni, Argeşeni, Sireteni, Pruteni. Înainte de a exista Statul, era deci aşezarea determinată de râu, şi până astăzi, – ceea ce dovedeşte importanţa râului la noi, – ca să înţelegi rostul judeţelor ţării noastre, nu trebuie să le iei pe linia orizontală, ci pe cursul însuşi al râului. Pe acest curs, acelaşi costum, aceleaşi cântece, aceleaşi poveşti, aceleaşi elemente de viaţă materială şi morală.

Dar, dacă este aşa, şi aşa a fost prin toate locurile unde erau strămoşii noştri traci, atunci cum vine cineva să ne denege dreptul nouă, a căror viaţă mai veche este sprijinită tocmai pe cursul apelor, – apele creând formele politice –, acest drept, doar e pentru nomenclatura de bucătărie a peştilor şi o nomenclatură tehnică a uneltelor”.

Stoica LASCU

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!
Pagina a fost generata in 0.6272 secunde