Nicolae Titulescu – 140 de ani de la nașterea marelui diplomat, grație căruia „la Geneva, România este socotită ca mare putere!”

Diplomatul român de talie europeană s-a născut la 4 martie 1882 (a murit în afara Țării, la 17 martie 1941 la Cannes, în Franța) pe coasta Franței, într-o familie de proprietari olteni; rămas fără tată (fost deputat și prefect) la doar un an, Nicolae Titulescu va face studii în Drept la Paris, iar reîntors în Țară va intra în viața politică, în partidul lui Take Ionescu. Va fi deputat, ministru de Finanțe (1917-1918), ministrul Afacerilor Străine (1927-1928, 1932-1936), ambasador la Londra (1921-1927, 1928-1932), reprezentatul României la Liga Națiunilor și președinte al acesteia (de două ori: 1931 și în 1932). 

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal, care nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice”

Tânărul doctor în Drept a fost remarcat încă de la debutul pe arena politicii drept una dintre speranțele vieții publice, un orator deosebit de înzestrat, așa cum a dovedit-o în ședința Camerei Deputaților din 22 decembrie 1913, când marele orator Take Ionescu („Tăkiță gură de aur”) atesta entuziasmat: „Un mare, un extraordinar talent s-a ridicat la tribuna românească și acest talent este al nostru. Nu numai ca Titulescu a făcut ieri debutul său cel mai strălucitor din întreaga istorie a elocinței parlamentare (subl.n.) a României, dar debutul său l-a consacrat deopotrivă ca gânditor și ca orator”.

Mai apoi, în anii Neutralității (1914-1916), se va afla printre cei mai înflăcărați militanți pentru desăvârșirea unității național-teritoriale; memorabil rămâne, în acest sens, discursul din 3 mai 1915, la Ploiești, când se adresa cetățenilor la o întrunire publică, pledând pentru ieșirea Țării din Neutralitate: „Din împrejurările de azi, România trebuie să iasă întreagă și mare! România nu poate fi întreagă fără Ardeal: România nu poate fi mare fără jertfă! Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria, e școala care i-a făurit neamul, e farmecul care i-a susținut viața. Ardealul e scânteia care aprinde energia, e mutilarea care striga răzbunare, e fățărnicia care cheamă pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e românismul în restriște, e întărirea care depărtează vrăjmașul, e viața care cheamă viața!

Ne trebuie Ardealul! Nu putem fără el! Vom ști să-l luăm și, mai ales, să-l merităm.  

Ardealul nu e numai inima României politice; priviți harta: Ardealul e inima României geografice!

Ne trebuie Ardealul, dar ne trebuie cu jertfă! Nu se lipește carne de carne, fără să curgă sânge!”

 

„Servește cauza națională cum nimeni n-a făcut-o până la el și n-o va face după, fiindcă pentru el ea se identifică cu cauza tuturor națiunilor”

După făurirea Marii Uniri din 1918, în perioada interbelică viața politică internă îl va acapara mai puțin (va fi, însă, pentru o vreme, ministru al Finanțelor /iunie 1920-decembrie 1921/, în guvernul condus de generalul Alexandru Averescu), numele și activitatea sa fiind legate de diplomația românească și europeană, prin care a servit „cauza națională cum nimeni n-a făcut-o până la el și n-o va face după, fiindcă pentru el – arăta în iunie 1936 ministrul plenipotențiar al Argentinei la București Ricardo Olivera – ea se identifică cu cauza tuturor națiunilor”.

În planul diplomației europene, Nicolae Titulescu s-a afirmat, în deceniile trei și patru, drept o somitate dintre cele mai reprezentative și respectate: „În această parte a Europei prestigiul persoanei sale era un mai puternic dig de apărare decât convențiile scrise”, cum arăta istoricul Silviu Dragomir; tot acesta reliefând, în 1945, că „rostul vieții lui Nicolae Titulescu e legat în măsură covârșitoare de cauza Ardealului. De la 1914 încoace, el se agită necurmat printr-o frământare generoasă alături de marii săi contemporani, vede în conjunctura internațională momentul prielnic pentru realizarea  unității și își creează din aspirațiunile Ardealului românesc o platformă politică, pe care nu o va părăsi până la moarte. Soarta i-a hărăzit să fie unul din semnatarii Tratatului de la Trianon, iar rolul de paznic al intereselor noastre internaționale i-a impus în epoca postbelică sarcini pe care le-a purtat aproape numai singur (subl.n.)”.

Într-adevăr, anvergura internațională a diplomatului și omului de Stat Nicolae Titulescu s-a exprimat prin apărarea intereselor naționale ale Statului Român, în cadrul, însă, al realizării unui climat și instituții de securitate și cooperare europeană, în spiritului normelor Dreptului Internațional. Unul dintre părinții Pactului Societății Națiunilor (1920); coautor al Convenției pentru definirea agresiunii (1933), al clădirii și întăririi Micii Antante (1920-1921) și a Înțelegerii Balcanice (1934), al participării la Conferința de Dezarmare  de la Geneva (1932), al stabilirii relațiilor diplomatice cu URSS (9 februarie 1934) și consolidării acestora în cadrul internațional dat – Nicolae Titulescu a fost demis în august 1936 de la conducerea Ministerului Afacerilor Străine (când erau în curs negocierile pentru un pact de neagresiune româno-sovietic).

 

„A murit convins că a lărgit audiența țării sale în lume căutând să substituie unei morale suprastatale vechile juxtapuneri de suveranitate” (Albert Mousset – 1961)

Retras în Elveția, apoi în Franța, la Cannes (unde va fi și înmormântat, la 59 de ani, trupul neînsuflețit fiind reînhumat în 1992 la Brașov, împlinindu-se voința testamentară).

Ca un memento, rămân Scrisoarea adresată regelui Carol al II-lea (confidențială; în limba franceză, peste 70 de pagini, spre finele anului 1940), respectiv Scrisoarea trimisă generalului Ion Antonescu (toamna lui 1940), în cadrul cărora sunt sintetizate direcțiile politicii sale externe. Conducătorului Statului îi scria: „Domnule General, Politica externă ce-am dus de la 1932 la 1936 era rezumată astfel de opozanții mei:

   «Domnul Titulescu voiește cu orice chip alianța împotriva Germaniei. Domnia Sa a întărit legăturile Micii Înțelegeri și a creat Pactul Balcanic. Tot în acest scop, Domnia Sa voia, cu orice preț, o alianță cu Rusia și acordase acesteia dreptul de trecere a armatelor ei pe teritoriul românesc, astfel ca joncțiunea ceho-rusă să se poată face în dauna Germaniei, în mod mecanic.

Tot în acest scop. Domnia Sa a dus față de Italia, în timpul sancțiunilor, o politică care a făcut din Italia patronul Ungariei și susținătoarea revizionismului acesteia din urmă».

Nu cunosc o legendă mai mare ca această prezentare a politicii ce-am dus ca ministru de externe. Această politică se poate, dimpotrivă, rezuma astfel: «În tot timpul cât am condus Ministerul Afacerilor Străine, n-am avut decât un singur scop: intangibilitatea granițelor Țării.

Întărirea legăturilor Micii Înțelegeri nu viza decât Ungaria. Noi n-am avut nici în treacăt și noi n-am luat nici în 1933, când am făcut noul statut al Micii Înțelegeri, un angajament de apărare a Cehoslovaciei sau a Iugoslaviei contra unei agresiuni germane. De asemenea, Pactul Balcanic nu viza decât Bulgaria. În [ceea] ce privește Puterile Mari,  am căutat să fac pacte de asistență mutuală cu cele două mari puteri care ne-ar fi putut fi ostile: Germania și Rusia. Germania a refuzat însă oferta pactului nostru de asistență precum a făcut și Rusia până la un moment când, obținând tot ceea ce cerusem, demiterea mea din funcțiunile ministeriale de la 29 august 1936 a făcut iscălitura imposibilă.

Cât despre Italia, ea a devenit revizionistă încă de la 1928 când, legată de noi prin tratatul semnat de mareșalul Averescu, care o obliga să ne apere fruntariile, cerea totuși schimbarea lor în favoarea Ungariei». Urmează să dezvolt, în detaliu, raporturile noastre cu aceste trei țări”.

Stoica LASCU