În urmă cu 145 de ani - Dobrogea, „Fiica răzleţită de la sânul Patriei-mume, a reintrat în stăpânire românească”

Atunci când, la 14 noiembrie 1878, domnitorul Carol I (1866-1914 - devenit rege în martie 1881) oficializa Reintegrarea Dobrogei la Statul Român, ca urmare a hotărârilor Congresului de Pace de la Berlin (1/13 iulie 1878), pentru această componentă fundamentală a etnogenezei româneşti - Dacia Pontică, cum a denumit marele geograf Simion Mehedinţi pământul dintre Dunăre şi Mare - se începea derularea marelui şi complexului proces de racordare la exigenţele lumii moderne (ai cărui germeni - calea ferată Cernavodă-Constanţa, amenajarea Portului Constanţa, școli românești înființate de Costache Petrescu și Nifon Bălășescu, construcţii edilitare urbane la Tulcea, Constanţa, Cernavoda, Silistra, agenţii comerciale şi sucursale ale unor bănci) fuseseră implantaţi ceva mai devreme, în perioada otomană, prin anii ’50-’60 ai secolului al XIX-lea).

„Această provincie răzleţită de vremuri fu nu alipită, ci întrupată la Patria-mumă”

În perioada de până la Primul Război Mondial (dar și ulterior), nu a existat un consens asupra terminologiei utilizate referitor la conținutul semantic al momentului noiembrie ʼ78 subsumat istoriei Dobrogei - în presă, discursuri sau alte manifestări publice. Era sesizată, totuşi, esenţa faptului istoric - Dobrogea este „fiica regăsită” („Farul” /Constanţa/, 2 mai 1904); „fiica răzleţită de la sânul Patriei-mume” („Conservatorul Constanţei”, 10 mai 1911). Sunt folosiţi trei-patru termeni: anexare, încorporare şi reîncorporare, alipire şi realipire. În 1910, prim-ministrul Ion I. C. Brătianu vorbeşte la Tulcea despre „redobândirea Dobrogei”, „redobândisem pământul pierdut” („Lupta” /Tulcea/, 19 septembrie 1910); în acelaşi an o apreciere la fel de exactă o are şi dr. N. Marinescu-Sadoveanu: „Această provincie răzleţită de vremuri fu nu alipită, întrupată la Patria-mumă” („Drapelul” /Constanţa/, 10 octombrie 1910). Alţi doi constănţeni formulează aprecieri nu mai puţin adecvat-istorice: „Am unit Dobrogea cu ţara românească - se spunea în Raportul profesorului și omului politic Ion Bănescu asupra chestiei acordării drepturilor politice dobrogenilor - în urma unui strălucit fapt de arme” („Viitorul Dobrogei”, 8 martie 1909). Profesorul de istorie Virgil P. Andronescu avea să fie şi mai explicit: „Sunt acum 32 de ani de când micul orăşel Constanţa, împreună cu întreaga Dobroge, a reintrat în stăpânire românească” („Drapelul”, 10 octombrie 1910). Tot el spunea: „Sunt mai bine de trei decenii de când, în urma victoriilor Marelui Căpitan, Regele Carol I, parte din provincia străveche fu realipită patriei mume, iar acum, în urma Tratatului de la Bucureşti, întreg Deliormanul, cu ţinutul Caliacrei, reîntegrând întreaga provincie a Dobrogei” („Liberalul Constanţei”, 20 aprilie 1914).

Eminescu: „Din punct de vedere istoric, dreptul nostru istoric asupra Dobrogei este incontestabil”

La capătul a patru săptămâni de dezbateri, Marile Puteri, întrunite la Congresul de Pace de la Berlin, semnează, la 1/13 iulie 1878, Tratatul de Pace; în ceea ce priveşte România, se recunoaşte Independenţa acesteia, precum şi „unirea” de către acestea - semnatarele Tratatului - a Dobrogei, potrivit art. 46 al Tratatului. Cel precedent, însă, art. 45, impunea cedarea către Rusia a celor trei judeţe din nordul Deltei Dunării - motiv pentru care opinia publică românească, presa, mulţi parlamentari vor protesta încă în prima parte a anului 1878, când devenise publică intenţia Rusiei de a avea acces la Gurile Dunării, faţă de raptul unei porţiuni a Statului Român.

După semnarea Tratatului de Pace însă, se pledează pentru acceptarea situaţiei, informaţiile asupra Dobrogei, care încep să apară în presă contribuind la o mai bună înţelegere a istoriei şi importanţei acesteia pentru România: „Astfel fiind faptele, nu credem alta nimic mai oportun decât de a ne privi Dobrogea ca proprietatea noastră şi a ne cugeta la ce avem de făcut, spre a trage din această proprietate toate foloasele legitime şi, mai cu seamă, a căuta să facem mulţumiţi pe locuitorii de numeroase naţionalităţi care populează această ţară şi a-i înfrăţi cu noi” - scria într-un prim articol de sinteză asupra Dobrogei, la 4 august 1878, geograful Grigore Cobălcescu. El prevedea o dezvoltare fără precedent a Dobrogei în cadrul Statului Român, inserează multe amănunte asupra structurii geologice, a componentelor geografice, a situaţiei economice, pledează - clarvăzător - pentru construirea unui pod peste Dunăre, care să permită racordarea căilor ferate din restul ţării la calea ferată Constanţa-Cernavoda (dată în folosinţă în 1860) - aceasta urmând a „fi marea arteră a comerţului şi a civilizaţiei române peste Dunăre”. La fel, inginerul englez John T. Barkley trimite unui cunoscut ziar bucureştean („Românul”, la 14 decembrie 1878) o foarte interesantă epistolă asupra Dobrogei, redacţia apreciind că „din toate informaţiunile pe care le-am avut până astăzi asupra acestei posesiuni a României, acelea ce ni le dă epistola d-lui Barkley sunt fără comparare cele mai însemnate, atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punctul de vedere economic şi chiar politic”.

La rândul său, Mihai Eminescu arăta, tot în 1878, pe parcursul mai multor articole inserate în ziarul „Timpul”, că „din punct de vedere istoric, dreptul nostru istoric asupra Dobrogei este incontestabil. Romană în vremea împăratului August, loc de exil al poetului Ovidiu, bizantină în urmă, trecând de la Asanizi la Ţara Românească, ea a rămas a Ţării Româneşti, până ce ne-a fost luată de turci, şi de nimeni altul”; pentru el este fără putinţă de tăgadă că „întrucât poate fi vorba de drept istoric, continuarea Deltei de pe malul drept al Dunării, adică Dobrogea, e o dependenţă naturală a Ţării Româneşti (subl. n.), care a şi fost a Ţării Româneşti curând după întemeierea acestui principat”. De asemenea, el relevă interesul Rusiei în zona Gurilor Dunării, necesitatea derulării unor relaţii bune cu Imperiul Rus, aserţiunea ce va fi reluată deseori în presa dobrogeană, după cum şi prim-ministrul din acea perioadă, Ion C. Brătianu (1821-1891) avea să o evidenţieze, în discursul de la Senat, la 28 septembrie 1878, reiterând şi el semnificaţia drepturilor istoric româneşti asupra Dobrogei: „Desfid să vină oricine cu un singur document, ca să probeze că Dobrogea a făcut parte din statul Bulgariei. Turcia a venit la început de sec. al 15-lea de a luat-o de la noi cu sabia şi acum, când s-a luat de la Turcia înapoi, s-a luat iarăşi cu ajutorul braţului României. Să nu ni se zică, dar că Dobrogea a fost a Bulgariei; noi am posedat-o cu sângele nostru, am pierdut-o cu sabia şi acum s-a reîntors la noi iarăşi cu sabia! (subl.n.)”.

În noiembrie 1878, în Dobrogea are loc intrarea sărbătorească a trupelor autorităţilor civile; la Constanţa este numit prefect magistratul Remus N. Opreanu (1844-1908), el venind aici la 23 noiembrie, rezervându-i-se, în zilele următoare, o primire care-l determina să telegrafieze la Bucureşti (cum se arăta în ziarul „Pressa”): „Iluminaţiunea de astă noapte a fost strălucită. Nenumărate stindarde şi lampioane împodobeau străzile, astfel că oricine ar fi putut crede că se află în Bucureşti în zilele de sărbători naţionale. Entuziasmul a fost cu atât mai mare, deoarece serbarea s-a făcut într-un mod spontan şi absolut liber”. La Tulcea a fost numit prefect George M. Ghica, la sosirea sa, la 18 noiembrie, delegaţi ai locuitorilor - români, bulgari, greci, ruşi-lipoveni, turco-tătari, armeni, evrei - trimiţând o telegramă domnitorului Carol I: „Drapelul oşteanului român, încununat cu flori, fâlfâie mândru între noi. L-am salutat cu iubire şi devotament, şi inimile noastre tresaltă la lacrimi de bucurie, căci în el vedem simbolul civilizaţiei pe care Alteţa Ta Regală, Marele Căpitan al vitezei oaste române, semeni în noua provincie regală. De astăzi înainte începe o nouă viaţă pentru noi. Vom privi dar cu încredere şi iubire în viitor, uitând trecutul. Ridicăm rugi către A-Tot-Puternicul pentru ca să binecuvânteze opera românismului dincoace de Dunăre şi depunem la picioarele Alteţei Tale Regale simţămintele noastre de iubire şi fidelitate”.