Concurs "Cei care conduc țara ar trebui duși mai des la teatru"

În 1987 pleacă din România, stabilindu-se în Franța, pentru ca, din 1989, să devină autorul român cel mai consumat pe scenele din Capitală și provincie. Autor de poezie, proză și teatru, jurnalist la Radio France International, Matei Vișniec este cel mai jucat dramaturg român al momentului.
Prezent la Festivalul Internațional "Zile și Nopți de Literatură", care a avut loc recent la Mangalia și Neptun, dramaturgul ne-a vorbit despre importanța teatrului în descoperirea umanului și experimentarea emoției, despre bolile societății și puterea artei de a le vindeca.

- Se spune că una dintre menirile Teatrului este de a răspunde întrebărilor. Care sunt întrebările la care răs-punde dramaturgia dumneavoastră?
- Am venit în România pentru că unul dintre obiectivele mele a fost participarea la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, un eveniment extraordinar de interesant. E un festival la care vin de zece ani și pe care îl compar cu cele din Europa. El a avut ca temă generală problema interogației, iar într-o antologie de texte interogative publicate de organizatori, am dat de o prefață semnată de Constantin Chiriac, directorul festivalului, care spunea așa: un mare artist, într-o bună zi, și-a dat seama că se apropie de moarte pentru că nu mai avea vise.
Putem spune că o societate care nu-și mai pune întrebări se apropie de moarte. Sau o societate care nu mai știe să pună întrebări, care nu mai stăpânește tehnicile interogației, nu mai știe să incite la reflecție. Teatrul este tot timpul o formă de interogație a lumii, a raporturilor noastre cu ea, cu noi înșine, cu semenii noștri, cu timpul, cu memoria, cu istoria.
Întotdeauna teatrul a fost un spațiu de dezbatere, o oglindă a societății, sau chiar o oglindă care mărește la nesfârșit defectele, subtilitățile lumii, încheieturile misterioase ale relațiilor sociale. Pentru mine teatrul a fost, înainte de toate, un gen literar care a răspuns unei nevoi profunde de a pune în dialog personaje, oameni. De a inventa situații dramatice intere-sante, care apoi provoacă emoție.
Pentru mine teatrul a fost dintotdeauna mesaj, dar nu oricum, ci mesaj transmis prin emoție. Un spectacol de teatru e, pentru mine, în primul rând, o întâlnire cu emoția. Mesajele trebuie transmise printr-o poveste emoționantă, iar dacă spectatorul iese emoționat de la teatru, el își va pune și întrebările, chiar întrebările cele bune.

- Sunteți solicitat de teatre din toată lumea. Totuși, nu ați părăsit niciodată, cu adevărat, țara de origine.
- M-am format în România ca scriitor, rămân scriitor român, de limbă franceză eventual. România rămâne pentru mine un spațiu fascinant, în care îmi găsesc rădăcinile, prietenii, publicul de origine. E țara în care îmi regăsesc trecutul, copilăria, adolescența… este oglinda mea intimă. Ceea ce nu înseamnă că Franța nu rămâne țara care mi-a dat aripi și căreia îi datorez foarte mult.

- Pe fondul realităților sociale și economice, vedeți România ca pe un câmp de luptă?
- Această țară are toate șansele să se impună pe plan european, să-și amelioreze performanțele, să se facă cunoscută, e un potențial enorm aici.
Probabil că oamenii care au res-ponsabilități politice, cei care conduc țara ar trebui să fie duși mai des la teatru, să se privească mai des în oglinda artei, a culturii, a frumosului. De atâta cinism, de atâta rapacitate, de atâta hoție, acești oameni care au destinele țării în mână și-au sărăcit sufletul. Și ar trebui să le îmbogățim sufletul cu teatru, cu literatură. În acest sens, aș propune uriașa operațiune națională: de câte ori se duce un om politic la teatru? Sau la un concert, sau la operă?
Tare mă tem că, dacă s-ar face acest sondaj, sau dacă ei ar mărturisi cu adevărat care este raportul lor cu frumosul, am descoperi că trăiesc doar în lumea banilor, a micilor sau a marilor învârteli, în lumea afacerilor, în lumea acestui stres provocat de profit, în lumea egoistă a relațiilor care se întemeiază pentru ca ei înșiși să rămână la putere, ș.a.m.d.
O lume extrem de joasă, în ciuda faptului că se expun în mașini, limuzine, haine scumpe, că dispun de bani cu găleata și că își afișează bogăția. De fapt, sunt niște oameni cărora ar trebui să le plângem de milă, pentru că sufletul lor e mic, mic, mic, cât o furnică, cât un grăunte.
Pe acești oameni politici, deseori incompetenți, ar trebui să-i ducem la teatru, la spectacole frumoase, emoționante, să descopere umanitatea din ei, și să descopere în același timp că ar fi păcat să traverseze această viață fără să lase și ceva în urma lor. Contactul cu arta, cu literatura, îl îmbogățește pe om. Contactul cu frumosul îi poate provoca revelații. Dimensiunea artei, atunci când știm să ne apropiem de ea, este formatoare. Iată de ce cred că există șanse ca oamenii care ne conduc să aibă, într-o bună zi, revelația că merită să facă ceva și pentru ceilalți, nu numai pentru ei.
România are în acest moment în străinătate o imagine ceva mai bună, dar, și-o strică din interior. România trece prin criză, așa cum trece toată lumea. Deviza oamenilor de cultură ar trebui să fie: "E posibilă ieșirea din criză prin cultură".

// O societate care nu-și mai pune întrebări se apropie de moarte.
// Pentru mine teatrul a fost dintotdeauna mesaj, dar nu oricum, ci mesaj transmis prin emoție.
// România… este oglinda mea intimă.
// Acești oameni care au destinele țării în mână și-au sărăcit sufletul. Sunt niște oameni cărora ar trebui să le plângem de milă, pentru că sufletul lor e mic, mic, mic, cât o furnică, cât un grăunte.
// Deviza oamenilor de cultură ar trebui să fie: "E posibilă ieșirea din criză prin cultură".