Constanța, acum două secole. Aristocrații descopereau marea, "beizadele" își făceau palate

Grigorie Sturdza, una dintre personalitățile lumii aristocratice, a început ridicarea propriului palat în anul 1889. "Beizadea Vițel", un fiu de domn cu o istorie extraordinară, monopolizase epoca prin modul în care intrase în posesia averii.

La palatul său veneau toate marile personalități ale vremii. Pictorul Grigorescu obișnuia să picteze în grădina palatului. "Beizadea Vițel" i se spunea prințului Grigore Sturdza. Porecla îi venea de la faptul că beizadeaua - fiul de domn - avea o constituție herculiană. Tânărul își făcuse un obicei să ridice de la pământ deasupra capului, în fiecare zi, un vițel. Prințul era atât de puternic încât ridica chiar un bou, potrivit legendelor vremii. Beizadea Grigore era fiul lui Mihai Sturdza, fost domn al Moldovei. A fost fiul din prima căsătorie a lui Mihail Sturdza cu Elena Rosetti.

Foarte bogat, Beizadea Vițel își construiește un palat la mare. Se spune că înota în larg indiferent de vreme și lumea rămânea pe mal, sperând că Beizadea Vițel se va întoarce teafăr. Pornea înot de la Castelul său, situat imediat lângă Hotelul Carol, actuala Amiralitate, în zona în care coboară acum șoseaua către portul Turistic. Palatul său s-a dărâmat din cauze naturale, se știe că acolo solul este nesigur. Criticul de artă Doina Păuleanu povestește că acest palat s-a dărâmat din motive naturale, mai ales că în acele vremuri clădirile nu aveau studii de rezistență. Păuleanu spune că toată lumea bună venea în curtea splendidă a castelului, care mai apare doar pe cărțile poștale ilustrate. O grădină mare, minunată, cu deschiderea spre mare în care Cella Delavrancea povestea că l-a surprins pictând pe Nicolae Grigorescu niște flori de nalbă: era pierdut în contemplarea lor și în restituirea lor pe pânză. Scriitoarea Delavrancea a surprins pe vremea când era copil un spectacol pe care nu l-a uitat niciodată. Acesta este un prim pol de atracție al familiilor aristocratice.

Păuleanu spune că familiile aristocratice veneau în vizită și la alte două case celebre din Constanța. Este vorba de o casă de lemn, de pe strada Sulmona, dărâmată și ea, care aparținea familiei Ghiculeștilor. De-a lungul vremii, au fost identificate mai multe personalități ale vremii trecând pragul acestei case. Printre ele, amintim pe Dimitrie Sturdza, prim-ministrul vremii, care venea aici să-și vadă fiul, care se afla într-o relație de prietenie cu un alt tânăr, care locuia aici. O altă casă pe unde trecea lumea bună era și vila Șutzu.

O mică urbe marină de vilegiatură

Lumea bună nu stătea doar în aceste case deosebit de elegante sau palate, stătea și în hotelurile foarte bune care se amenajaseră, pentru că imediat după 1878 Constanța devenise o stațiune mondenă. Nu exista nicio altă stațiune în vecinătate, oamenii veneau cu greu din cauză că nu exista podul de la Cernavodă, oamenii veneau cu trenul de la București la Giurgiu, luau apoi vaporul de la Giurgiu la Cernavodă și din nou luau trenul de la Cernavodă la Constanța. Se făceau două zile până aici, dar merita efortul, lumea bună a Capitalei începuse să vină aici la o stațiune balneară. Moda stațiunilor balneare apare în Europa aristocratică în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Oamenii încep să se deplaseze, descoperă bucuria călătoriei, a vilegiaturii, care intră ca un concept în mentalitatea europeană. În ziarele vremii apăreau niște reclame potrivit cărora dacă vii la mare te vindeci de orice. Ideea că marea face bine s-a răspândit imediat după 1880. Cât a fost doar o mică urbe de vilegiatură până în anul 1905, Constanța a fost destinată aproape exclusiv aristocrației, elitelor nobiliare, dar și artiștilor: artiștii plastici veneau să picteze marea, Grigorescu venea din 1881, Aman se pare că sosea din 1885, artiști dramatici poposeau și ei în turnee, cântăreți și instrumentiști, cu toții erau atrași de zonă. În 1882 și Eminescu a venit să se trateze.