Din "comorile" Dobrogei: ulcioare de vin, oale de grâne sau biberoane din Roma antică

Cioburile scoase la suprafață de pluguri din toate timpurile, presară țarinile, luncile și vârfurile aplatizate de dealuri prin Dobrogea. Ca să le bagi de seamă, trebuie numai să te uiți cu atenție pe unde calci. Iar odată ce le-ai remarcat le vei vedea de fiecare dată pe fiecare câmp proaspăt arat. Dar, în afara faptului că-ți dau o idee despre ce este dedesubt, cu cioburile astea nu se poate face mai nimic. Oala din care au făcut parte e împrăștiată de-acu în toate cele patru zări.

Nu asta se întâmplă însă cu cele găsite în pământ, de arheologi, în timpul săpăturilor sistematice sau cu ocazia celor de salvare. După ce sunt preliminar sortate după nivel și alte indicii de culoare, formă și mărime, în pachete sau în saci toate cioburile sunt trimise la atelierul de restaurare al muzeului, fie că sunt ceramice sau de sticlă.

Atelierul de ceramică are două camere, iar cioburile sunt peste tot: pe mese, în lădițe de plastic, pe rafturi… Mesele lungi întinse pline de toarte, bucăți de funduri și buze de oale îți intră însă-n ochi. O mulțime din care restauratorii trebuie să aleagă care unde se potrivește. Un fel de puzzle uriaș descompletat, amestecat cu altele așijderea. "Da, e ca un puzzle", ne confirmă jocul Mariana Vasilățeanu, restauratorul atestat pe ceramică. "Când ajung aici le sortăm, le spălăm (când e cald facem asta în curte, se usucă mai repede, e și lumina mai bună…) și le luăm la mână pe fiecare. Ne orien-tăm după culoare, după caneluri, după curbură... Apoi le potrivim și le lipim cu aracet iar lipsurile se com-pletează cu ipsos". Iar pentru asta vasele se pun în niște cutii mari cu nisip, în care se fixează fiind astfel mai ușor de completat. Cele din care s-a găsit mai puțin de 50% din su-prafață, nu se refac, ne-a spus restauratorul privind lung spre un vas fost pântecos, început dar neter-minat, din care nu a reușit să adune jumătate.

Cioburi, oale și ulcele

Când intri în atelier, în primul rând îți umplu ochii vasele mari. Tot felul de forme de amfore, oale și ulcioare, de lichide sau de grâne sunt așezate sub bancul de lucru, pe raft. Dar nu astea-s cel mai greu de refăcut ne atrage atenția restauratoarea. Cioburile lor ies ușor în evidență din grămadă, prin grosime, și piesele sunt ceva mai mari. Față de ulcelele care sunt acum în lucru, dintr-o ce-ramică subțire și cărămizie ca 80% din "marfa" întinsă pe masă. Și cele mari, și-alea mai delicate aflate în lucru sunt scoase în timpul săpăturilor de salvare de pe autostradă.

Culoare ipsosului e cerută de arheologii care aduc "marfa". Unii vor mai aproape de culoarea originală a vasului. Alții vor ipsosul alb. "Acum, trendul e ca obiectele să rămână cât mai aproape de felul în care s-au găsit - oalele lipite, dar cu găurile neacoperite, fiarele în forma în care au fost scoase din pământ…" au observat restauratorii. "La noi în muzeu sunt expuse în ambele va-riante, dar în majoritatea noi aducem lucrurile la forma la care erau".

Un biberon antic

Iar dacă la ceramică este migală, ce să mai spunem de sticlă. Cioburile, de obicei nu mai mari de un centimetru pătrat (e adevărat, fundurile, mai groase, de obicei sunt întregi), sunt subțiri cam cât cinci foi de hârtie puse una peste alta. Ai impresia că dacă le atingi se sparg. Iar Doina Constantin, specialista în restaurare sticlă, ne arată că rămân mai subțiri decât atât, râcâind cu unghia pe ciob o pojghiță care se desprinde împrăștiindu-se pe birou. Despre ce credeam că e o parte din sticlă care, din cauza timpului, se exfoliază, Doina Constantin spune că sunt depuneri sub formă de "irizații", care trebuie îndepărtate. Cioburile de sticlă, după ce sunt spălate, sunt tratate chimic pentru îndepărtarea irizațiilor, apoi, după ce se usucă pe hârtie de filtru, se reconstituie forma. Se lipesc unul lângă altul mai întâi pe un scotch. Abia după ce obiectul își recapătă forma se pune rășina între crăpături, iar părțile lipsă se completează cu rășină epoxidică. La sfârșit de tot se scoate scotch-ul.

"O parte din sticluțe se foloseau de romani drept sticluțe de parfum, pentru creme… în general uz cosmetic. Le spuneau unguentarium. Toate sunt frumoase și speciale", ne spune restauratoarea "mai ales când vezi că-ți ies. Iar unele au grosimea ca a cojii de ou". Am întrebat-o care a fost cel mai frumos, mai delicat obiect pe care l-a refăcut. "Am refăcut o dată un gutus" zâmbește ea". "Un biberon. Foarte rar și foarte frumos". Dar nu restaurează doar sticlă. Ne-a arătat un piepten de os în toate etapele: de când a fost găsit până a fost refăcut.