Peste trei decenii de la Revoluţia din 1989. 32 de ani și o dezamăgire fără sfârșit

Cea mai gravă consecință a acestei înstrăinări a fost aceea că trecerea de la socialism la capitalism s-a făcut fără ca mințile și sufletele oamenilor să fie pregătite.

Tranziția a fost cu atât mai dureroasă și mai greu de înțeles, cu cât izolarea comunistă a fost mai lungă. Abrutizați de comunism, rușii, românii, polonezii, bulgarii, maghiarii, cehoslovacii aveau despre fericirea capitalistă idei cu totul eronate, până într-acolo încât democrația a fost confundată cu bunăstarea materială, ceea ce a provocat în foarte scurt timp mari deziluzii și a făcut ca abandonarea economiei colective să fie aproape de nesuportat în termenii traiului cotidian. Lipsiți timp de decenii de cele mai banale produse de consum, luptându-se până la umilință cu sărăcia materială, pentru ei nevoile materiale au ajuns să fie prioritare față de cele spirituale, „a avea” era mai important decât „a fi”, Occidentul pe care l-au visat a fost asimilat unui tărâm al abundenței, mai mult decât al libertății.

„Proprietatea poporului” a devenit proprietatea privată

Mirajul unor averi închipuite și al unor câștiguri imediate era mult mai atractiv decât garanția de a trăi liber. Cazul elitelor este o cu totul altă poveste, dar cu un impact decisiv pentru viitorul democratic al țărilor fostului imperiu al sovietelor. Cu excepția disidenților, care au ținut sus stindardul demnității umane în fața absurdului totalitar, dar disidenți care, în general, nu au vocația guvernării, celelalte elite au preferat compromisul cu comunismul și s-au lăsat modelați de o cultură a compromisului. Refractari la orice idee democratică, foștii nomenclaturiști au fost suficient de vicleni pentru a-și face uitat trecutul și corupți fără limite, astfel încât nu doar au supraviețuit șocului, dar l-au transformat în trambulina care i-a propulsat în vârful noului edificiu politic și economic. La căderea regimului comunist, cei aflați la eșaloanele superioare ale partidului și cei care activaseră în Securitate dispuneau de mijloacele și rețelele necesare pentru a se adapta. Cameleonici, s-au adaptat legilor pieței, noilor reguli politice și au decis ritmul și calitatea democratizării viitoare. În România anilor 1990, „proprietatea poporului”, cea acumulată vreme de peste patru decenii prin economia planificată de statul comunist, a devenit proprietatea privată a câtorva mii de profitori. Ei și-au păstrat sau și-au reactivat rețelele economice, administrative și de influență pentru a controla încă de la început tranziția spre capitalism de care să beneficieze în cel mai înalt grad. Fosta nomenclatură a îmbrăcat haina unei noi burghezii și a unei noi birocrații, pentru ca vechea elită să rămână tot în vârful piramidei sociale.

Una dintre strategiile acestei metamorfoze cinice a fost „social-democratizarea” foștilor comuniști, fenomen cu nimic original românesc, ci întâlnit și în alte țări foste comuniste. În anii 1990, partidele comuniste, convertite la social-democrație, au obținut rezultate bune și chiar au ajuns la putere. S-a întâmplat în Polonia cu Alianța Stângii Democratice, în Ungaria cu Partidul Socialist Maghiar, la Sofia cu Partidul Socialist Bulgar, în România cu Partidul Democrației Sociale din România (PSD din 2001), toate moștenitoare ale comuniștilor.

Timpul petrecut la putere de aceste partide a fost un timp pierdut din punct de vedere politic, economic și al memoriei, a frânat democratizarea și a întârziat integrarea europeană. Mutația social-democrată a fost o formă de impostură care a asigurat participarea foștilor comuniști la tranziție, a permis cadrelor compromise în vechiul regim să ocupe scena politică și să acapareze sfera economică, fără riscul de a fi condamnați pentru trecutul lor. Vechii tovarăși au acaparat instituții, întreprinderi și companii, au format o oligarhie politico-financiară, vinovată de corupția și de jaful practicate în economia românească. A luat naștere un „capitalism roșu” în beneficiul moștenitorilor comunismului, organizați într-o veritabilă castă a cărei existență explică eșecul României post-decembriste pe calea democratizării.

Breviarul anilor de tranziție a fost făcut de Raportul care a condamnat regimul comunist din România ca ilegitim și criminal, în 2006: „Succesorii acestui regim, grupați în Frontul Salvării Naționale, conduși inițial de gruparea Ion Iliescu-Petre Roman, au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comuniști: demonizarea societății civile și a partidelor democratice, manipularea simbolică, propagandă deșănțată și chiar utilizarea fasciilor minerești pentru strangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989 (...) Mentalitățile succesorilor lui Ceaușescu erau impregnate de antiintelectualism, antioccidentalism și antipluralism, trăsături definitorii ale stalinismului național pe parcursul întregii sale existențe. Regimul Iliescu care a funcționat între 1990-1996 a fost o combinație de colectivism oligarhic (din punct de vedere economic și social) și autoritarism bazat pe mistica preeminenței statului asupra oricărei realități sociale”.

România a rămas captivă unei clase politice corupte, ieșită din comunism pentru a contamina tranziția și pentru a perpetua un trecut care pare că nu mai trece. Probabil și generațiile viitoare vor trebui să facă sacrificii pentru a depăși această moștenire și toate ratările post-comunismului.

Lect. univ. dr. Gabriel Stelian MANEA, Facultatea de Istorie și Științe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanța