Reformă cu zăhărelul și biciul FMI

România se pregătește pentru o relație lungă cu Fondul Monetar Internațional. Șeful statului, Traian Băsescu, l-a anunțat pe Dominique Strauss - Kahn, directorul general al FMI, că la finalul actualului acord de împrumut, țara noastră va solicita un acord stand by de asistență sau o linie de credit flexibilă.

Un profesor incomod
Ideea unui "mariaj" de lungă durată cu acest organism financiar internațional are numeroși adversari printre români. Tratamentul impus de FMI economiilor bolnave, care apelează la serviciile sale, este de cele mai multe ori dureros.
La sfârșitul anului 2005, România post-comunistă ieșea de sub tutela FMI. Vreme de cincisprezece ani, acest organism purtase tânăra noastră democrație, de mână, ajutând-o să treacă strada reformei, spre economia funcțională de piață.
Pentru noi, românii, FMI a fost un profesor incomod. S-a arătat nemilos față de ezitări și abateri, nedându-ne răgaz să tragem chiulul. De gura lui am făcut privatizare, am închis unitățile neperformante, am scos la mezat firmele cu pierderi, am redus cheltuielile bugetare, am făcut disponibilizări pe rupte, am înghețat salariile, am mărit fiscalitatea și prețurile.
La capătul acestui calvar ne-a așteptat răsplata: mult doritul statut de economie funcțională de piață, patru ani de creștere economică semnificativă, întărirea monedei naționale și a rezervei valutare, o inflație cu o singură cifră, un deficit bugetar de 0,5% din PIB și un rating de țară pozitiv.
Era mult, era puțin? Față de suferințele îndurate de o întreagă generație, care a sărăcit în urma atâtor constrângeri, câștigul părea mic. Dar pentru viitorul națiunii noastre, câștigul realizat în urma atâtor sacrificii înseamnă mult.
Reușita reformei a făcut ca România să dobândească un alt fel de motor al dezvoltării, compatibil cu cel al economiilor performante. Este adevărat, era departe de a fi unul de "Mercedes", de "Volvo" sau de "Citroen", dar, cu certitudine, nu mai era motor de "Volga" sau "Moskvich". A fost însă destul de puternic pentru a ne duce până în Uniunea Europeană.

Evadare timpurie
FMI ar fi vrut să ne dădăcească pe mai departe, comportându-se ca un părinte căruia îi este greu să recunoască faptul că odrasla a crescut de-ajuns de mare pentru a se descurca singură în viață. Guvernul Tăriceanu s-a grăbit să scape de corsetul tutelei, precum un tânăr ajuns la vârsta maturității. Tăria cu care se manifesta diferența de opinii dintre Cabinetul Tăriceanu și reprezentanții FMI, în privința bugetului național, părea să marcheze momentul de maturitate a economiei românești, care se simțea destul de puternică să renunțe la protecția Fondului, pentru a-și urma propriul destin.
Ceea ce a urmat a demonstrat că nu ne-am evaluat corect forțele. Guvernul Tăriceanu a stopat reformele instituționale și a umflat organigramele statului, făcând să explodeze deficitul bugetar. Recesiunea mondială nu a făcut decât să accentueze dezechilibrele din societatea românească, să amplifice contradicțiile existente.
În 2009, România nu a avut de ales și s-a întors, spășită, la sânul FMI, căutând iertarea pentru prea-timpuria rătăcire și bani de împrumut. În schimbul angajamentului că va reveni pe drumul reformelor, a primit iertarea și finanțarea.

O misiune istorică
Guvernele Boc I și Boc II n-au avut de ales: vremurile le-au impus să fie reformiste. Primul a fost demis de opoziția PSD-PNL-PC-UDMR pentru că reformele anunțate reprezentau o amenințare pentru interesele lor economice și politice. Cel de-al doilea guvern a reușit să-și creeze susținerea politică solidă de care avea nevoie pentru a-și îndeplini misiunea istorică.
Cele mai importante schimbări aduse de guvernele conduse de PD-L sunt: reducerea numărului agențiilor guvernamentale de la 226 la 107; comasarea și eliminarea a peste 100 de taxe parafiscale; reforma sistemului salarizării din sectorul bugetar și a celui de pensii, prin desființarea salariilor și pensiilor de lux; adoptarea Legii responsabilității fiscale; înghețarea salariilor directorilor din companiile de stat; restructurarea forței de muncă din societățile feroviare, care înregistrau pierderi.
Schimbările instituționale sunt oarbe. Ele au afectat, fără alegere, clientela foștilor guvernanți, dar și masa mare a lefegiilor de rând. Până și cei promovați prin aplicarea noului algoritm politic au fost nevoiți să se mulțumească cu venituri mai mici. Drept urmare, reforma s-a lovit nu doar de opoziția adversarilor PD-L ori de frânele unor structuri din partidele aflate la putere, ci și de împotrivirea sindicatelor din sectorul de stat.

Departe de finiș
Execuția bugetului general consolidat pe primele două luni ale anului 2010 a arătat că schimbările realizate până acum sunt departe de obiectivul urmărit. Statul a reușit să strângă de la contribuabili, din taxe, impozite și tarife, doar 25,2 miliarde lei, cu 3% mai puțin decât în aceeași perioadă a anului precedent. În schimb, a cheltuit 31 miliarde lei. Deficitul s-a ridicat la 5,8 miliarde lei și, probabil, ar fi fost mai mare, dacă guvernanții nu ar fi adoptat cele câteva măsuri reformiste.
Aparatul de stat continuă să consume prea multe resurse, fiind o povară prea grea pentru economia țării. Reforma trebuie să continue până când organismul statal va fi suficient de suplu, de funcțional, dar mai ales suportabil pentru contribuabili.
Pentru drumul pe care îl are de parcurs până la ieșirea din criza economică și instituțională, România are nevoie și de zăhărelul FMI (finanțarea), dar și de biciul organismului financiar internațional (retragerea finanțării, cu toate consecințele ce decurg dintr-o asemenea măsură). Statul va ști că a ajuns la capăt de parcurs, că reformele și-au atins ținta, atunci când bugetul va fi excedentar, fără a fi nevoie de creșterea fiscalității, iar motoarele economiei vor prinde viteză.