Un sistem paranoic finanțat din buzunarul contribuabililor

r Comunicarea instituțiilor statului cu publicul este complicată și hipercentralizată

Guvernanții români se declară adepții descentralizării, dar în realitate acționează în sens contrar. Cea mai bună dovadă o reprezintă situația din domeniul comunicării cu publicul.

Legea 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile publice obligă structurile statului la transparență față de plătitorii de taxe și impozite, iar acest lucru n-ar trebui să conducă la costuri suplimentare. Prima care a profitat de existența cadrului normativ favorabil a fost presa. A fost o vreme când informațiile erau obținute rapid, simplu. Orice șef de instituție putea discuta cu presa după pofta inimii. Mulți directori de instituții preferau să-i trimită pe ziariști la persoana cea mai bine informată din structură, decât să-și piardă ei timpul.

Între timp, odată cu capitalul și investițiile, marile corporații străine au adus în România instituția purtătorului de cuvânt și a biroului de presă. Modelul profesionist de comunicare cu publicul, de a ține sub control informațiile ce urmează a fi date publicității, a prins rapid la politicienii aflați în vârful instituțiilor statului, care și-au propus să-l copieze.

De aici și până la organizarea unei rețele piramidale, supercentralizate a comunicării, n-a mai fost decât un pas. Începând din 2009, pe timpul Guvernului Boc, în plină criză economică, în ministere, structurile descentralizate, regii și companii de stat s-au pus bazele actualei armate de purtători de cuvânt și rețelei piramidale a birourilor de presă și au fost impuse norme și proceduri speciale de comunicare.

Guvernul Ponta a continuat edificarea sistemului de comunicare și de control centralizat al informațiilor destinate publicului, iar Guvernul Cioloș îi aduce ultimele retușuri.

În 2015, ziariștii mai puteau obține informații fără nicio opreliște de la funcționarii direcțiilor agricole județene. Din 2016, nu se mai poate fără ca informațiile ce urmează a fi date publicității să fie avizate mai întâi de biroul de presă al Ministerului Agriculturii, care la rândul său trebuie să-l obțină de la demnitarul însărcinat cu această chestiune.

Profesionalizarea comunicării cu publicul este necesară, dar nu și centralizarea ei excesivă. De ce trebuie ca atunci când un ziarist solicită informații despre evoluția lucrărilor agricole, structura culturilor sau despre recoltele obținute de fermierii județului, direcția agricolă care furnizează informațiile să le transmită mai întâi ministerului, pentru avizare, și abia după ce a obținut aprobarea să le dea publicității?

Sistemul acesta complicat este paranoic și costisitor. El ne arată că cei de la vârful Puterii se tem de public și de forțele ascunse ale informației. L-au complicat, ierarhizat și centralizat pentru ca informația ce urmează să ajungă la public să treacă prin cât mai multe filtre și curățată de ceea ce ar putea avea un "potențial subversiv, periculos". Este, totodată, o dovadă a neîncrederii celor de la vârful ierarhiei de stat în cei aflați la bază. Dacă dau ceva din casă?

Acest sistem complicat de producere, filtrare, avizare și transmitere a informațiilor este costisitor, consumator de bani publici. La nivel național, sunt angajate sute de purtători de cuvânt și de birouri de presă, pentru care se asigură locații, mobilier, computere și telefoane. Anual se cheltuiesc milioane de lei de la bugetul statului cu un singur scop: controlul deplin al informației destinate urechilor publicului.

În aparență, litera Legii 544 din 2001 privind liberul acces la informațiile publice este respectată. Existența acestui sistem de cernere și trefilare a informațiilor demonstrea-ză că, în realitate, spiritul ei este încătușat.