Prof. Doina Mihalașcu: „Nu există o selecție reală pentru cariera didactică”

De altfel, propria carieră didactică se înscrie în trei spații de lucru. O școală ajutătoare, unde a lucrat ca logoped, dar a fost și director adjunct, timp de 11 ani a lucrând cu copii cu tulburări mintale și de comportament. După revoluție a dat concurs la Colegiul Pedagogic, unde a activat până în anul 1995. S-a înscris la doctorat și a dat concurs la Universitatea „Ovidius”, unde a lucrat la departamentul de pregătire a cadrelor didactice.

În anul 2001, a demarat procesul de documentare și acreditare pentru înființarea Facultății de psihologie, unde a predat istoria psihologiei, psihologia personalității, psihologia copilului, și de unde s-a pensionat în anul 2016.

- Lucrarea dvs. de doctorat - „Anticiparea operațională în învățare și stilul didactic eficient”, este considerată un experiment în domeniul psihologiei învățării.

- Am lucrat cu 250 de copii de clasa I de la școlile gimnaziale 8 și 15 și am avut în vedere abilitățile de citit, scris și abilitățile matematice, ceea ce asigură o alfabetizare a copilului, o consolidare a acesteia, astfel încât să aibă deschidere către tot ceea ce îi oferă viața și să poată să înțeleagă în primul rând viața. Le-am dat testare inițială la început de an și apoi testare finală întrucât sunt abilități extrem de dificile, mai ales scrierea, car este foarte plictisitoare pentru copii și trebuie să-i înveți și să o faci atractivă, pentru a-i stimula curiozitatea, interesul, apetitul.

- Sunteți de acord că scrierea, din păcate, în era digitală este în cădere liberă?

- Într-adevăr, așa este, iar asta se observă în nivelul de dezvoltare al abilităților motricității fine manuale. Copiii pierd din îndemânări și devin din ce în ce mai stângaci, manual vorbind.

- Ce părere aveți despre noile generații de părinți care și-ar dori ca micuții lor încă din grădiniță să știe să citească și să socotească?

- Trebuie să respectăm anumite particularități ale dezvoltării și copiii se dezvoltă în ritmuri diferite. Nefericita denumire clasa 0, foarte neinspirată, nu știu cum s-a acceptat denumirea aceasta, parcă nimeni nu vede absurditatea și stupiditatea acestui lucru. Teoria aceasta a anticipării operaționale de ce m-a fascinat, a lui Paul Popescu Neveanu și eu am dezvoltat-o și am aplicat-o. Ea prevede ca eu, vizavi de disciplina pe care o predau să descompun o abilitate în elemente componente și să realizez un parcurs de la simplu la compus, Este o călătorie pe care eu gândesc să-l ghidez pe elev. Fiecare copil are particularități diferite și atunci el se va articula pe traseul acesta acolo unde are posibilitatea, conform dezvoltării sale mentale. Și eu îi ușurez acest traseu, ca profesor. Decât să-l chinuiesc în fel și chip eu gândesc și nuanțez formarea unor noțiuni și abilități.

- Când ar trebui copilul să știe să scrie și să socotească?

- Este etapa aceasta de 6-7 ani în care putem începe, dar cu elemente pregrafice, pre-lectură, pre-matematică, cu abilități din acestea de joc. Grăbirea aceasta se răzbună. Este o teorie a învățării care a prevăzut ca un elev să fie învățat chimie în clasa a II-a. Și Piaget s-a întrebat la ce îl ajută? De ce să nu-l lăsăm la stadiul de învățare corespunzător acestor achiziții? Nu sunt pentru grabă, sub nicio formă. Învățarea și constructivismul în învățare contează foarte mult. A grăbi înseamnă a strica lucrurile. Nimeni nu mai ține cont acum de prinderea obiectului de scris. A stiloului, a creionului... cine se mai uită?

Și, din nefericire, acest online a adus dezorganizare și confuzie. Sunt elemente de detaliu peste care se trece cu o ignoranță totală. Scrierea este și înaintare, și alunecare și copilul trebuie să aibă un câmp vizual și perceptiv destul de larg pentru a se putea orienta, să anticipeze cum scrie.

Din păcate, nici cadrele didactice nu mai sunt sensibile la aceste elemente.

- Ați fost șase ani cadru universitar pentru viitoarele cadre didactice. Cum ați caracteriza candidații care aleg această carieră?

- Vin din întâmplare, nu există o selecție adevărată, reală. Eu am avut șansa de a lucra la formarea cadrelor didactice și la Liceul Pedagogic și la universitate. O deosebire netă, marcantă, în favoarea Liceului Pedagogic. Era o organizare extraordinară, cu o zi de practică, fiecare elev ținea o lecție, se pregătea, era o muncă de echipă, între mine, profesor de practică pedagogică și metodiștii dispclinelor, cu discuții și proiecte de lecție. Am pierdut această interacțiune multiplă.

Știți că este o butadă „Se fac profesori toți cei care nu reușesc în alte domenii”. Și, din păcate, este și adevăr aici. Dacă nu e primit în altă parte aici e permisivitatea mai mare, nu este o selecție adevărată.



- El ajunge student, dar mai departe, ce iese de pe băncile facultății?

- Aici depinde de harul celui care îl instruiește, cum să-l atragă. Este aceeași chestie ca și cu elevul de învățământ primar, de liceu. Eu sunt adepta strategiilor de seducție, despre care vorbesc și francezii, dar nu în sensul de manipulare sau de a transmite mesaje ascunse, ci de a-l atrage către sine, către disciplină, către cunoașterea unui lucru. Și-atunci începe să încolțească... Dacă eu sunt entuziast prin ceea ce comunic și transmit încep să atrag foarte mulți elevi. Fostele mele eleve sunt învățătoare grozave acum. Iar la învățământul primar este o mișcare foarte bună, dar trebuie să se atingă masa critică de instruiți ca să se răstoarne mai mult lucrurile.

Din punctul acesta de vedere, am fost un profesor buldozer, i-am urnit, le-am dat încredere, mai ales după revoluție.

Revenind la întrebarea dvs., candidații nu ajung studenți printr-o selecție grozavă, dar prin ceea ce transmite profesorul, reușește să-i inoculeze pasiunea. Chestionând studenții de la Universitatea „Ovidius” ce i-a determinat să se orienteze către o profesie sau alta am constatat că marea majoritate, covârșitoare, erau „victime” ale profesorilor. Au fost seduși de disciplină și mai puțin orientare din familie. Are un rol extraordinar de mare profesorul, dar, din păcate, nu este prețuit la acest nivel.

- Și atunci, unde greșesc profesorii?

- În educație, putem vorbi și de malpraxis. Acum 16 ani, mi-am luat atestat de liberă practică de la Colegiul psihologilor și am practicat terapie și consiliere școlară, educațională, și vreau să vă spun că mai mult de jumătate din adulții cu care am lucrat aveau cel puțin o amintire neplăcută din școala primară. Din păcate, și acum se întâmplă astfel de lucruri și sunt de neacceptat, ca un elev să se mute de la o școală la alta pentru că profesorul i-a spus că nu trece la materia respectivă.

Înainte relația profesor-elev era considerată una asimetrică, pentru că profesorul are puterea... fac o paranteză și spun că cei care se fac profesori trebuie să se autoanalizeze să facă o introspecție pentru că demulte ori am observat că cei care se fac profesori nu sunt capabili să-și exercite dominația și puterea către cei de vârsta lor, să se descurce într-o lume a adulților, și aleg această cale ca o modalitate în care își exercită puterea, autoritatea, într-o manieră discreționară.

Profesorul trebuie să transfere o putere elevului, în sensul de a-i da încredere în puterea gândirii lui. Ani de-a rândul elevii trebuiau să reproducă comentarii, texte, ziceri ale profesorilor. Nu s-a știut cum să se cultive această încredere în ceea ce gândește el. Încă de la vârste mici își creează cunoștințe metacognitive. Pentru că eu, ca profesor, transmit nu numai cunoașterea, ci și cunoașterea cunoașterii. Îl învăț nu numai anumite cunoștințe, ci și cum să învețe. Modul în care eu îi predau devine un model de gândire pentru el. Câți profesori se gândesc la elevi când învață prima dată dată fizică, istorie, chimie, geografie, ei nu știu cum să învețe. Profesorul trebuie să-l învețe pe copil cum să învețe. Asta este prima introducere în disciplină. Părintele nu are competențe pentru așa ceva. Este o carență majoră să nu ai ore rezervate copilului cum să învețe. Sunt profesori care nu țin cont în conversație de părerile copiilor.

Studiile au arătat că dimensiunea centrală a unui cadru didactic în aptitudinea didactică este comunicativitatea: clară, concisă și mai ales inteligibilă. Or, aici nu numai elevul este în suferință - că este considerat analfabet funcțional - dar și profesorul. Vizavi de scăderea aceasta a puterii profesorului, și faptul că el nu mai este suficient de interesat de pregătit, de atras, de entuziast. Parcă asistăm la o atitudine non-directivă în educație. Fie ce-o fi cum o fi, numai să treacă. Elevul te respectă, dacă tu ai prestigiu profesional, și te vede competent, că muncești pentru el. Că și noi, ca profesori, avem subiecte care ne plac și care nu ne plac și se vede asta din ce transmiți, că nu ești atașat de cunoașterea respectivă. Mulți profesori nu empatizează. Pe perioada pandemiei nimeni nu s-a gândit cum să-i ajute pe profesori să gestioneze toată situația asta, cu toate trăirile și furiile elevului. Acolo, în Ministerul Educației, parcă nu se lucrează cu resursa umană.

Am fost în comisia de evaluare a manualelor alternative, o idee foarte bună, dar atât. Pentru că a fost aplicată prost. A devenit un mijloc de emancipare financiară pentru diverși, dar în realitate răspunde acestei cerințe, că nu toți învățăm la fel.