Își așteaptă părinții să vină de la muncă din străinătate

Astfel se încurajează Antonio, un băiețel care are ambii părinți plecați la muncă în străinătate. Se văd doar de Paști și de Crăciun, atunci când vin în țară, căci i-au promis că întotdeauna vor petrece sărbătorile împreună. Le-ar plăcea să-l ia cu ei, în Germania, dar încă nu au o situație suficient de bună pentru ca să-i ofere condiții decente de trai. Numai ei știu cât se chinuiesc și cât muncesc ca să poată agonisi niște bănuți să-și cumpere un apartament.

Astfel de povești sunt însă cu miile în județul Constanța. Potrivit statisticilor Direcției Generale pentru Asistență Socială și Protecția Copilului din Constanța, în anul 2012, 3.805 copii aveau cel puțin un părinte plecat în străinătate.

"Datele sunt solicitate de la nivelul comunităților din toate localitățile din județ. Din cei 3.805 copii, 762 au ambii părinți plecați, 2.607 au un singur părinte plecat, iar în 436 cazuri părintele unic susținător al familiei monoparentale muncește peste hotare", a declarat, pentru "Cuget Liber", purtătorul de cuvânt al DGASPC Constanța, Roxana Onea.

Îngrijiți de bunici

Cei mai mulți din acești copii sunt îngrijiți în familie. Numai 15 au fost încredințați unui centru de plasament public sau privat, 83 se află la rude până la gradul al patrulea, iar 17 sunt la alte persoane ori familii.

"Conform datelor, majoritatea minorilor care au părinți plecați în străinătate au vârste cuprinse între 10 și 17 ani. 1.162 copii au între 10 și 13 ani, 1.141 au între 14 și 17 ani, 900 au între 7 și 9 ani, 488 au între trei și șase ani, iar 79 au mai puțin de trei ani", mai explică Roxana Onea.

Obligați să anunțe autoritățile locale

În prezent, legislația din România îi obligă pe părinți să declare autorităților locale în grija cui își lasă copiii pe perioada absenței lor din țară. Însă mulți "omit" să facă acest lucru tocmai pentru ca să nu intre în atenția autorităților. Tocmai de aceea este posibil ca cifrele DGASPC să fie incomplete și numărul real al copiilor care cresc fără părinți să fie mult mai mare. De cele mai multe ori, ei sunt lăsați în grija unor bunici bătrâni și neputincioși. Nu capătă o educație potrivită, neglijează școala și o iau pe drumuri greșite. Uneori, ei chiar devin o povară pentru vârstnici și ajung să resimtă și ei lucrul acesta, suferind în interiorul lor.

În prezent, nu există nicio organizație ori instituție care să ofere sprijin ori consiliere acestor copii. Cel mai aproape sunt cadrele didactice de la școală. Ele ar trebui să fie primele care să observe dacă micuții au probleme și să tragă semnalul de alarmă. Însă puțini profesori se implică cu adevărat în astfel de cazuri.