Potrivit unei obișnuințe bine împământenite, de sărbători, indiferent că este vorba de Crăciun sau Paște, suntem tentați să alegem doar ceea ce ne face plăcere și ne hrănește comoditatea.
Chiar dacă Paștele nu a fost comercializat atât de exagerat ca și Crăciunul - ca să nu mai vorbim de praznicul Sfântului Valentin, un martir al credinței în Iisus Hristos - Paștele rămâne totuși, pentru cei mai mulți, sărbătoarea aceea cu cozonacii și cu iepurele care își plimbă mustățile prin coșul cu ouă colorate. Pentru unii mai "țărani" este o sărbătoare precedată de acea ciudată perioadă în care nu ai voie să mănânci tot felul de chestii bune.
"În ce privește bucuriile care compun sărbătorile de Paște, este într-adevăr o bucurie interioară care se transformă în cozonaci, de exemplu. Se transformă în ouă și în întâlnirea cu ceilalți. Problema este, însă, să nu ratăm această bucurie în punctul său de iradiere și să ne mulțumim doar cu cozonacii și ouăle. Atunci chiar nu am priceput nimic din sărbătoare. Eventual, pricepem că ne este bine la stomac, dar nu mai mult de atât", explică și părintele Bogdan Papacostea.
Și totuși, atât Postul Mare cât și Paștele sunt încărcate de semnificații profunde, cele două fiind strâns legate și inseparabile.
Evanghelia înseamnă dărâmarea oricărei forme de obișnuințămentală și sufletească
Întregul an liturgic este o pregătire, un urcuș, iar Săptămâna Patimilor, care mai este numită și Săptămâna Îngerească, reprezintă un capăt și un vârf al tragismului, al durerii și al morții. De aceea, în această săptămână, mai mult ca în Postul Paștelui, hainele sunt cernite, biserica este îmbrăcată în negru, slujbele sunt triste și se vorbește de chestiuni capitale: păcatul, pierderea, moartea și boala. Toate acestea sunt necesare pentru că altfel nu poate fi înțeleasă lumina învierii. "Nu poți vorbi de înviere cu adevărat decât după ce guști moartea", spune părintele Papacostea. "Fără moarte, învierea nu are sens. Săptămâna aceasta, în Evangheliile citite în biserică la liturghie, la denii sau la utrenii, Hristos se dovedește a fi la fel de greu de înghițit pentru lumea aceasta cum a fost și în vremea aceea. Rămâne o piatră de poticnire și un scandal până astăzi. Ceea ce spune în Evanghelii este perfect valabil și astăzi. Mă gândesc la discursul despre farisei. Fariseii nu sunt doar o specie locală. Ei sunt o specie eternă care și astăzi funcționează foarte bine. Discursul Mântuitorului este scandalos: îi blestemă, îi alungă și îi ceartă într-un mod groaznic. Citești și ți se face teamă. Sunt niște cuvinte foarte dure. În general, imaginea despre Mântuitor și despre creștinism este una așa, edulcorată. Una roz, drăguță și cu pampoane, dar ceva pe care poți să adormi. Te liniștește, domnule. Ei bine, nu! Este foc ce arde, este scandal, este lovitură, este dărâmarea oricărei forme de obișnuință mentală și sufletească". Iată de ce, în această săptămână, se concentrează întreg tragismul și durerea Mântuitorului și de aici va izvorî și nădejdea învierii. Asta reflectă slujbele din săptămâna aceasta.
Tradiția liturgică ortodoxă este plină de simboluri aducătoare nu doar de sensuri tainice, ci și de viață. Dincolo de perdeaua de fum de tămâie se află o lume a semnelor și a gesturilor, a cuvintelor și, melodiilor îngerești, care îl ridică pe cel ce are curajul să se abandoneze lor până la cer. Vremea Paștelui, fiind și taina centrală a Bisericii, pe care ea este constituită, este în mod special binecuvântată cu o rânduială liturgică bogată și plină de semnificații.
"În fiecare seară sunt deniile, în fiecare dimineață Liturghia, în Joia Mare avem Liturghia care amintește Cina cea de Taină. Joi seara avem denia celor douăsprezece Evanghelii, prin care se ajunge treptat la răstignire. Vineri dimineața se scoate epitaful, adică icoana punerii în mormânt a Mântuitorului se pune pe o masă, iar credincioșii cred că trec pe sub masă. De fapt se trece sub icoană și se simbolizează astfel moartea. De asta se trece de trei ori pe sub epitaf. Toate acestea sunt indicii care ar trebui să îndrepte sufletul spre moarte, tocmai învierea să vină deplin. Nu există iertare unde nu există păcat și nu există înviere unde nu există moarte. De aceea este un drum necesar pentru orice credincios".
Postul a însemnat înlocuirea mâncării fizice cu hrană spirituală
Sensul postului, care precede Săptămâna Patimilor, este acela de a înlocui mâncarea fizică cu hrană spirituală. "În vremuri de relaxare avem tendința să interpretăm Scriptura metaforic. De exemplu «pâinea noastră cea de toate zilele», fiind sătui, o interpretăm ca Trupul Mântuitorului și spune «pâinea noastră cea spre ființă». Dacă ne-ar fi foame fizic, așa cum a mai fost situația în anii 50 pe la noi, am ști ce înseamnă pâinea noastră cea de toate zilele. Am înțeles chiar că în unele comunități oamenii se rugau «pâinea noastră cea de mâine, dă-ne-o nouă astăzi». Adică este vorba de o foame extraordinară. Omul este o ființă înfometată la propriu. Se interpretează abuziv ideea de foame, de hrănire și de pâine. Mă gândesc la Mântuitorul dus în pustie unde a fost ispitit de diavol. Printre altele, a fost ispitit și cu pâine. Mântuitorul spune că «nu doar cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul lui Dumnezeu» și noi interpretăm asta metaforic. Nu e chiar o metaforă. Este mai mult de atât. Este ceva foarte concret și fizic. Există un sindrom numit «hospitalism», teoretizat de psihologul René Spitz. Copiii abandonați în spital, care beneficiază de îngrijiri complete din punct de vedere alimentar și de altă natură, dar care nu au parte de afectivitatea maternă se dezvoltă prost. Inclusiv fizic. Deși sunt născuți sănătoși și sunt hrăniți corespunzător, dacă nu beneficiază de hrana asta afectivă, nu se dezvoltă corespunzător. Asta pe mine mă face să cred că iubi-rea - sau Cuvântul lui Dumnezeu, o altă denumire pentru iubirea dumnezeiască - nu este o metaforă. Este o hrană efectivă, practică, fizică și una care mă hrănește. Ideea de post este una de înfometare fizică, tocmai ca să simți nevoia unei altfel de hrane".
Săptămâna de după Florii se numește "Săptămâna îngerească"
Nu mulți știu aceasta, dar Postul Mare se încheie cu Floriile. Săptămâna aceasta nu mai este considerată una de post, deși nu se mănâncă de dulce. Postul Paștelui s-a încheiat la Duminica Floriilor. "Asta este Săptămâna Îngerească", explică părintele Papacostea. "Postul presupune, totuși, efort, presupune luptă și asceză. Ei bine, s-a oprit aici, a ajuns deja la punctul culminant, să zicem. De aici încolo, de la Duminica Floriilor, plutim ca îngerii. Ne-am eliberat de foamea fizică. Acum trăim numai cu foame și sațietate sufletească".
Lumânarea pe care omul o duce acasă cu atâta grijă să nu se stingă, este un simbol puternic. Ea amintește de faptul că sufletul ar trebui să fie acela care arde de înviere. "Asta ar trebui să ducă acasă credincioșii. Totuși, în lumea noastră destul de grăbită și de nebună, creștinul ar trebui să ducă o flacără. De fapt, după asta se recunosc creștinii: au această ardere în interior, care nu trebuie să fie neapărat pusă în cuvinte sau ceva anume. Ea se simte pur si simplu. Este ceva ce găsești la un creștin. Asta trebuie să ia și asta trebuie să alimenteze la Înviere credinciosul".
Biserica oferă ceva ce nu poate oferi nici o altă instituție. Cu toate acestea, în vremea noastră utilitaristă se caută însărcinări practice pentru Biserică și pentru creștini. Biserica trebuie, zice-se, să hrănească săracii, să aibă grijă de bătrâni și bolnavi, ceea ce este corect. "Dar asta e o urmare, o iradiere a ceea ce ar trebui să se întâmple undeva, acolo, în centru. Iar acolo vorbim despre înviere și despre iubirea aceea mistuitoare, și nu cea sentimentală din telenovele. Este o iubire care creează istoria, până la urmă. Dacă vei confunda centrul, care este acesta, cu perife-ria, care sunt toate celelalte fapte ale iubirii, pierzi esențialul", încheie părintele. "Mie îmi place să văd lucrurile în felul următor: nu este iar înviere și iarăși înviere și tot așa. Învierea este una singură. Doar că eu sunt cel care mai trec pe acolo. Primesc această șansă de la Dumnezeu de a trece iar pe acolo ca să îmi încarc bateriile și să mă hrănesc cu ce este cel mai important pentru sufletul meu. Sfântul Serafim de Sarov spune așa: «Fă pace în inima ta și încă o mie se vor mântui în jurul tău». Nu vorbește despre acte sociale, caritabile, predicare și alte asemenea. Vorbește de ceva foarte intim, de fapt. Este vorba de acea vibrație, acea iradiere a liniștii care lipsește", a precizat părintele Papacostea.
- Publicitate -
