Cronică de peste Atlantic (VII)

Foileton de Gabriela S.

Aveam un vis…
Când eram la școală, învățătoarea sau câte un profesor mă prindea în timpul orelor zgâindu-mă pe fereastră, neatentă la lecție. Întotdeauna îmi alegeam o bancă lângă fereastră, și nu aproape de ușă, locurile preferate de colegi ca să se poată strecura afară în timpul orei, neobservați.
În general, preferam să nu vorbesc prea mult. Nu mă deranja că eram considerată "bleagă" atunci când mă țineam departe, pe cât posibil, de conflicte și de dramele normale între alte fete sau între colegi.
În schimb, îmi plăcea să mă izolez în liniștea-mi interioară, să blochez toate zgomotele din jur în timpul orei și să mă pierd în vârtejul multitudinii de "cai verzi pe pereți" ce-mi alergau prin minte. Peisajul de afară, în orice anotimp, era mult mai atrăgător decât orice mi s-ar fi pus în față, de la prăjituri până la băieți, poate în afara orelor de geografie petrecute în laboratorul plin de hărți și de orele de literatură când, deși adoram lectura, uram comentariile tipice care-ți garantau un 10. Eu preferam să-mi formez propria interpretare la ceea ce citeam, petecindu-mă cu câte un 7 - 8 din această pricină, mai des decât îi plăcea mamei să vadă în carnet.
Doamna învățătoare i-a precizat mamei la o ședință cu părinții: "eleva S.G. este brânză bună în burduf de câine". Eram tăcută, încăpățânată și răspundeam numai la ce-mi plăcea, chiar dacă știam răspunsurile la majoritatea întrebărilor.
Așteptam ca pe jăratec să o iau la fugă spre casă, de una singură, pe câmpul înmiresmat de flori de mac sau acoperit de o pătură de omăt gros, până la casa părinților mei. În clasele unu - patru, eram singura elevă ce făcea naveta, pe jos, Tuzla - Eforie Sud. Deși părinții mei aveau mașină, pentru că plecau dis-de-dimineață nu mă puteau duce la școală zilnic, iar autobuzele circulau foarte rar pe atunci. Mihaela, una dintre surorile mai mari, mă mai ducea câteodată la școală pe bicicleta ei, semicursieră, pe portbagaj sau pe ghidon.
Căram ca un măgăruș ghiozdanul greu ca un pietroi de moară. Oprindu-mă să mă odihnesc în drum spre casă, trânteam ghiozdanul în mijlocul drumului, fără să-mi pese de trecătorii ce mă mustrau sau de mașini. Adunam biletele de autobuz care zburau pe stradă, culegeam flori de câmp să le dau mamei și, din când în când, treceam pe la sora mea mai mare, care lucra la fabrica de pâine, pentru un codru de pâine caldă, doar scoasă din cuptoarele cu vatră. Îmi dădea câte o pâine întreagă, rotundă și mică, căreia îi ronțăiam coaja crocantă în drum spre casă. Miezul îl țineam pentru pisicii și cățeii pe care-i întâlneam pe stradă, îi hrăneam zilnic, câteodată chiar și cu pachețelul pentru prânz.
Ajungeam acasă și o încasam, pentru că nu-mi mai era foame, iar cealaltă soră mai mare, Viorica, trebuia să mă îndoape, altfel ea era cea admonestată de părinți că nu a reușit să o hrănească pe "cea mică".
Acel refugiu pe care-l găseam numai în propria-mi minte, în orele plictisitoare și lungi de școală și în drumul lung spre casă, mi-a dat imboldul de a visa cu ochii deschiși. Percepeam printr-o prismă distinctă lucrurile și lumea ce mă înconjurau, o prismă cu multe reflexii diafane. Unele erau în alb și negru, iar altele în mii de culori ..., gânduri din cauza cărora ajungeam acasă două sau trei ore mai târziu decât ar fi trebuit să-mi ia la un pas normal chiar și de copil, o pricină în plus să o încasez, pentru că sora mai mare era îngrijorată că m-aș fi pierdut pe drum sau s-ar fi întâmplat ceva rău.
Capacitatea de gândire și imaginație a unui om este cel mai prețios lucru din lume, pe lângă sănătate. Poți pune pe cineva într-un palat de aur, dar, dacă nu are minte să-și înțeleagă și să-și aprecieze situația cum se cuvine, în raport cu restul lumii, ar fi la fel de fericit ca într-un coteț de porci, minus mirosul dezagreabil. Și invers.
Mintea mea mă ducea adesea peste mări și țări, peste oceane și tărâmuri străine, în lumile despre care citeam în cărțile de literatură sau povești, în lumea lui Jules Verne sau Alice în Țara Minunilor a lui Lewis Carroll, prima carte pe care am citit-o în engleză. Nu pierdeam nici o ocazie care-mi permitea să-mi las imaginația să străbată rândurile romanelor pe care le citeam, deseori neînțelegând nici jumătate din ce citeam, din pricina cuvintelor prea sofisticate pe care nu aveam răbdarea de a le căuta în dicționar, încercând să aflu mai repede ce o să se întâmple în final.
Când vecinii și prietenii mei de joacă
m-au întrebat: "tu ce ai vrea să te faci când o să fii mare?", într-o discuție în care toți încercam să părem mai maturi decât eram, la vârsta de 11 ani, dacă-mi aduc aminte bine, am răspuns scrutând zarea, puțin sfios, dar sigură pe mine: "vreau să fiu o femeie de afaceri și să călătoresc în jurul lumii".
Acum cinci ani, în timpul zborului din Chicago spre Sao Paolo, pentru un proiect de audit de trei săptămâni, aproape m-a bufnit râsul la amintirea acelui moment când priveam la fel ca acum, în zare; în copilărie dorindu-mi să se întâmple ceea ce trăiam deja în prezent, privind aripa avionului care tăia cu sute de mile la oră norii albi la o altitudine foarte mare, deasupra oceanului Atlantic, mulțumită că eram acolo unde îmi dorisem.
Așa cum Martin Luther King și-a început unul dintre cele mai importante discursuri rămase în istoria tumultoasă a Americii, rostind, în 1963: "I have a dream..." (Am un vis...), pot să declar că acel timp sublim pe care-l petreceam de copil visând a fost răsplătit, devenind realitatea pe care o trăiesc zi de zi. Nu a fost singurul meu vis, dar este unul dintre cele care s-a împlinit.

…Un vis care a devenit realitate
Dacă analizăm istoria, în mare, progresul și tot ceea ce este bun în lumea asta s-au întâmplat în final pentru că cineva și le-a imaginat, dorit și a pus umărul la muncă pentru a avansa în acea direcție, a făcut un sacrificiu, chiar și cu propria-i viață, în speranța că posteritatea va beneficia mai devreme sau mai târziu. Chiar dacă, în primul moment, destinația părea incredibil de nerealistă și imposibilă.
Absolut nimic bun pe lumea asta nu a picat din cer, ci a necesitat efort, încercări și mii, și mii de nereușite până când, în sfârșit, cu puțin noroc, s-a întâmplat.
Americanii trăiesc după acest principiu, așa am observat eu. Au acea pornire să reușească, mai devreme sau mai târziu, și nu renunță ușor la visurile lor, oricât de nechibzuite ar părea pentru majoritatea oamenilor din jur.
Ei încearcă, o iau încetișor, pe îndelete, cum spunem noi și apoi, pas cu pas, prin nopți nedormite, gânduri imposibile, printre lacrimi, cu încurajări de la cei dragi, respingeri din partea celor increduli, ajung la succes.
Există și pesimism, dar optimismul domină în lumea de afaceri și în viețile personale. Aici oamenii funcționează pe conceptul menționat și în articolul precedent, pe care-l auzim la școală, la serviciu, în filme, îl citim în cărți, în reclame la televizor: "think positive!" (gândește pozitiv!).
O carte de new age philosophy (filozofie contemporană), cum a fost categorisită "The Secret", de Rhonda Byrne, evidențiază importanța acestui principiu. Scriitoarea consemnează că universul este bazat pe o lege de atracție care face ca o idee, de natură bună sau rea, la care te gândești foarte mult timp, să fie atrasă spre tine în forma de realitate după câtva timp în care începi să faci lucruri, chiar și minore, în sensul materializării acelei idei. Frica, prin ea însăși, atrage acel lucru negativ de care ne temem. Dorința sau visul la ceva minunat face ca acel ceva să se împlinească într-o zi.
Însă aceasta este doar o teorie; valabilitatea ei depinde, din nou, de fiecare individ în parte. Așa cum mama mă bătea la cap cu aceste cuvinte când eram copil: "Dumnezeu îți dă, dar în traistă nu-ți bagă". Abia acum o înțeleg pe deplin.
Tudor, excentric și singular, cum îl văd eu, este un alt ideal ce s-a adeverit, chiar dacă poate va rămâne doar un cristal veritabil suspendat undeva, în existența mea, pentru o perioadă încadrată între paranteze. Hmmmmmm... O altă expresie folosită des aici este "be careful what you wish for" ("fii atent ce-ți dorești").
Va urma

(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end și de luni ale ziarului Cuget Liber)