Cronică de peste Atlantic (XIII)

Foileton de Gabriela S.

Suburbii sau oraș?
De treisprezece ani de când m-am mutat în venerabilul oraș Chicago, am locuit în aceeași zonă, undeva lângă lac, în apropiere de down-town. Lacul Michigan este unul dintre cele mai mari din lume și, privit din avion, într-o zi cu cer senin, se aseamănă cu o mare.
Când mi-am luat la revedere de la părinți în aeroportul Otopeni din București, într-o zi de toamnă târzie a anului 1997, ochii îmi erau scăldați de lacrimi. Nu petrecusem nicio perioadă mai lungă de două săptămâni departe de ei, de casă. Îmi era limpede un singur lucru: pe lângă dorul de părinți și surori, urma să mă chinuie cel de Marea Neagră, poate mai mult decât realizam atunci.
În timpul copilăriei fericite, urmată, firesc, de tumultoasa adolescență, marea mi-a fost prietena cea mai bună, căreia îi destăinuiam toate secretele mele. Când eram tristă din pricina unei note mici ce mi se părea acordată pe nedrept, stricteței de oțel a moralei impuse de părinți, iubirii adolescentine neîmpărtășite, fugeam cât de repede mă țineau picioarele spre malul mării. Se întâmpla atunci o simbioză între noi, de parcă valurile spumegânde ale mării luau cu ele neliniștea, lăsându-mi sufletul curat ca și apa cristalină. Valurile năprasnice sau oglinda ondulată a mării îmi cuprindeau ființa cu algele verzi, legănându-mă ușor într-o liniște sufletească. Apa îmi asculta gândurile, înțelegându-le mai bine decât oricine altcineva care-mi era aproape: mama, prietenele sau surorile.
Exista o înțelegere tacită între mare și mine, era secretul nostru, ea îmi era complicele fidel la năzbâtii, ambiții, micile victorii la școală și alte nimicuri care-mi afectau zilele într-un mod mai profund decât ar fi fost nevoie la acea vârstă.
O rază de speranță și-a făcut loc prin micul geam oval al avionului înainte de a face primul pas pe tărâmul american. Vasta masă albastră a lacului, aproape trans-parentă, privită dintre nori, a simbolizat continuitatea, adevărul indubitabil că viața trebuia să meargă mai departe, într-un fel sau altul.
Blocurile înalte din down-town dansau elegant cu altele mai micuțe, ghidate de turnurile zgârie-nori John Hancock și, pe atunci, Sears (acum Willis).
Panorama uimitoare a orașului mi se perinda prin fața ochilor ca o pelerină compusă din clădiri somptuoase, treptat mai scunde spre suburbii. Unele suburbii aveau case uniforme sau identice, grupate în mici comunități, câteodată împrejmuite. Altele erau formate din case de varii mărimi și forme, pe suprafețe mai mari sau mai mici, grădinile devenind cu atât mai mari, cu cât erau mai departe de down-town.
Însă inima celui mai mare oraș din Mid-West era ca o pată roșie pe o coală albă de hârtie. Îi simțeam ritmul tumultuos, energizat de minusculele furnicuțe, oamenii, care alergau în sus și în jos pe străzile, bulevardele și aleile foarte bine organizate geometric. Atât de perfect trasate după normele geometriei erau aceste străzi, încât păreau a fi fost schițate de un student docil la arhitectură, cu o linie și un creion, apoi macheta fiind umplută cu blocuri și case, împletind noul cu vechiul într-un ansamblu magnific, menit să fie pe gustul oricui, turist sau locuitor, în aceeași măsură.
Nevoia apropierii de apă, pentru că m-am născut lângă mare, împreună cu vitalitatea acestui oraș îmbibat de energie pură, cu resurse nesfârșite și permanent în schimbare, cu mii de locuri captivante pentru petrecerea timpului liber, au constituit motivul principal pentru care am rămas să locuiesc aici peste ani. Cea mai frumoasă vilă, cu cea mai mare grădină și tot farmecul pe care viața în suburbii o are, nu au reușit încă și nu vor reuși să mă convingă să mă depărtez de sufletul acestui oraș.
Malul nisipos al lacului, la fel de singuratec și boem ca și țărmul Mării Negre, mă aduce mai aproape de Constanța atunci când, după programul încărcat de la birou sau în week-end, găsesc timp pentru o promenadă. Vântul înghețat și culoarea roșiatică a apusului de soare care se așterne alene peste Lincoln Park îmi readuc culoarea în obraji. Muzica serenă a valurilor îmi mângâie auzul, adunându-mi laolaltă gândurile ce aleargă haotic în urma întâmplărilor recente, concentrându-mă pe importanța planurilor de viitor.
Am fost întrebată de multe ori, de Tudor și de prieteni, de ce prefer orașul unei case elegante într-o suburbie.
Mulți tineri care acum locuiesc în oraș o fac temporar, apoi se mută pentru că preferă să aibă mai mult spațiu personal. O văd ca pe o dilemă filozofică într-un fel... una poate extrem de personală, sau poate universală.
Ca imigrantă, mi-a fost mereu imprimată în subconștient o teamă de a prinde rădăcini și a le da șansa să crească prea adânci, într-un pământ străin. Locuind în oraș, cu sau fără familie, mă asigur că nu sunt permanent atașată de acest loc; că nu-mi va fi greu dacă mâine sau într-un an voi vrea să mă întorc acasă sau să mă mut în alt oraș pentru serviciu sau, pur și simplu, dacă mi-a picat Parisul drag deodată, atât de drag încât aș vrea să locuiesc acolo doi ani înainte să mor.
Orașul sugerează flexibilitate. Suburbiile și o casă semnifică per-manență, acel loc unde îmbătrânești în pace și mâinile-ți sunt legate.
În fond, totul se reduce la preferința personală. Descrisă mai sus, este o simplă opinie subiectivă. Ambele variante și chiar multiplele variații la ele sunt preferate de americani, compatrioți români sau alți imigranți, cu motivații la fel sau mai puțin complicate ca acestea.

Nightlife în Chicago
Mai mult decât la Constanța (în special vara, în Mamaia), viața de noapte în Chicago oferă multe opțiuni, cum ar fi cluburi, launges, restaurante cu toate bucătăriile, printre care și cel puțin două românești, baruri, cinematografe, teatre, operă, balet, simfonie, muzee etc. Extrem de rar auzi pe cineva să se plângă că nu are ce face în week-end-ul care vine. Întrebarea "What are your plans for the week-end?" (Care-ți sunt planurile de week-end?) este posibil una dintre cele mai frecvente pe care le auzi în America. Este simplă și oferă un subiect neutru de discuție între oricine, de orice vârstă, cu orice ocupație sau fără, și pe măsura oricărui buget.
Capacitatea de a alege din ceea ce-ți stă la dispoziție e crucială. Nu este simplu să cauți și să găsești acele mici și bine ascunse comori ale orașului, în particular cele care nu te costă un cent sau numai o sumă infimă și sunt la fel de delectabile ca și cele care costă sute de dolari sau mai mult. Câteva dintre favoritele mele sunt următoarele: grădina botanică și cea zoologică din Lincoln Park, câteva galerii de artă în Old Town și pe Michigan Avenue, unde poți admira arta contemporană, Chicago Public Library de unde poți împrumuta cărți, muzică și filme, multe restaurante care au "specials" (meniu la un preț redus pentru o anumită zi), fel și fel de concerte etc. Toate informațiile de acest gen se găsesc pe internet sau în ziarele locale.
Există mereu o modalitate sau resurse de a ne desfăta în timpul liber, fie în suburbii, fie în oraș, oriunde ne-am afla, atâta timp cât căutăm ce vrem și nu ne împiedicăm de micile obstacole legate de finanțe sau altele.
Va urma

(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end și de luni ale ziarului "Cuget Liber")