De ce s-a ajuns aici?

1195
De ce s-a ajuns aici? - dc9ff8b8d2712352c76fd4e56030baca.jpg

Articole de la același autor

Am ajuns la fundul sacului și, chiar cu riscul de a-i supăra pe mulți, lucrurile trebuie spuse pe nume. Spectacolul indecent la care asistăm, zi de zi, cu sindicatele și bugetarii pe post de victime și guvernanții în rol de agresori, creează de ceva vreme o senzație de greață groaznică în rândul "privaților". În ultimii zece ani, sistemul public a devenit o adevărată oază de liniște, relaxare și supercâștiguri pentru oricine i-ar fi pășit pragul. Așa s-a ajuns ca fenomenul, alimentat insistent cu personal de partidele politice, care voiau să-și asigure clientela în funcții plătite bine cu bani publici, să capete dimensiuni covârșitoare. Peste 1,4 milioane de bugetari, în condițiile în care Polonia, cu o populație aproape dublă, are doar 800.000 de funcționari publici. Căruța plină ochi cu bugetari a mers bine până în 2008, când a început să se zdruncine teribil prin hârtoapele crizei economice. Până atunci existau bani. Tot ce venea din taxe, impozite, privatizări, investiții se pompa cu inconștiență în fondul de salarii. Și nimeni nu se plângea. Bugetari cu lefuri de sute de mii de euro pe lună, pensionari cu pensii de sute de milioane de lei, stimulente gârlă, sporuri peste sporuri, salarii de merit și recompense pentru te miri ce. Se pompau bani, fără ca cineva să tragă statul de mânecă. Și culmea, pe acest fond de desfrâu financiar în sistemul public, cetățeanul de rând s-a confruntat, poate mai abitir ca niciodată, cu servicii publice de o calitate groaznică. Funcționari grețoși, care te tratau cu fundul, considerându-te ultima scursură doar pentru că aveai tupeul să le ceri un formular sau să îți plătești taxele. Medici și asistente care te lasă să mori pe patul de spital pentru că nu le dai șpagă, dascăli care nu-ți învață copilul nimic pentru a-l medita, polițiști care te așteaptă la colț într-o vânătoare continuă, funcționari care te țin la cozi în frig pentru că-și iau prânzul. Exemplele pot continua pe întreaga scară a sistemului, de sus în jos și invers. Însă, cum spuneam, bunăstarea lor a fost grav afectată, brusc, de criza economică. Statul nu a mai avut bani pentru a le plăti privilegiile, lefurile și toate sporurile din lume. În primă instanță, Guvernul s-a împrumutat. A luat bani și le-a închis gura. Apoi, iar și iar. Însă, gata. S-au terminat și împrumuturile. Acum, țipă din nou. Liderii de sindicate cer pe mă-sa și pe ta-su, deși visteria statului e goală. Toți bugetarii vor bani. Dar de unde? Din taxele și impozitele celor care lucrează în mediul privat, din birurile puse pe societățile comerciale, din împrumuturi care amanetează viitorul copiilor noștri? Și de ce? Pentru ca ei să se bucure în continuare de luxul de a fi bugetari? Această situație a creat o nemulțumire imensă care mocnește în interiorul sistemului privat. Nemulțumire care s-a acumulat în timp de la faptul că cei din sistemul public au avut tot timpul venituri și beneficii mai mari decât ei. În ultimii ani, au migrat sute de mii de angajați din sistemul privat în cel public, pentru că acolo era mai puțină muncă, dar salariile mult mai mari. Astfel s-a ajuns ca numărul bugetarilor să explodeze, proporțional însă cu scăderea calității serviciilor. Sindicatele lor au devenit mult mai puternice și, de cele mai multe ori, sprijinite din umbră de mediul politic. Tocmai pentru a putea fi manipulați mai ușor. În cârdășie cu politicienii, sub umbrela statului, au obținut toate avantajele dorite, bineînțeles, suportate din banul public. Le-au acoperit din creșteri de impozite și taxe sau din îndatorarea guvernelor următoare. Și lucrurile au mers bine pentru ei fiindcă economia mergea, România era atractivă pentru investitorii străini. În timp ce în firmele private balanța contabilă dicta majorările, scăderile salariale sau concedierile de personal, la stat, indiferent de rezultate sau performanțe, leafa mergea înainte. S-a ajuns acum și în România, ca în majoritatea statelor lumii, la o situație în care datoriile statului au devenit atât de mari încât Guvernul nu se mai poate împrumuta. Iar cei care îi mai dau încă bani, o fac la dobânzi din ce în ce mai mari și în condiții aspre. Așa s-a ajuns la măsura restructurărilor de personal și de cheltuieli. Sindicatele, bugetarii au sărit ca arși, au ieșit în stradă, cerându-și vechile privilegii înapoi. Însă nu se mai poate fiindcă nu mai există bani în pușculița statului. Un sistem public supradimensionat, cu peste 1,4 milioane de bugetari și peste 3,5 milioane de pensionari, nu mai poate trăi pe spinarea celor două, trei milioane de angajați în mediul privat. De ce s-a ajuns aici? De ce statul e mumă doar pentru bugetari? De ce trebuie să plângem de milă pensionarilor care se zvârcolesc că li s-au redus pen-siile de la 200 de milioane la 40 de milioane? Știți cât trebuie să muncească un privat pentru a avea o asemenea pensie? Cel puțin zece vieți. Lor de ce nu le plânge nimeni de milă?

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Vineri, 01 Octombrie 2010
Stire din Comentarii : Hipocrate a plecat din Spitalul Județean
Sâmbătă, 15 Ianuarie 2011
Stire din Cultură-Educație : "Eminescu - Luceafărul, eu o mică stea!"
Pagina a fost generata in 0.263 secunde