Moartea: imagini în exclusivitate

"Aș putea să scriu o opinie de genul acesta în fiecare an. La fel cum aș fi putut să o caut pe cea de anul trecut și să-i dau copy paste și asta pentru că lucrurile nu par să se fi schimbat în niciun chip". Asta scriam în editorialul publicat în urmă cu un an, mai exact pe 14 iunie, pe care-l numisem "Cimitirul din palme". Este al treilea an consecutiv când scriu despre disperarea fără limite, despre suferința aia cruntă, despre chipurile schimonosite de durere ale acelor oameni cărora apele le-au luat totul.
Este al treilea an când ascult și citesc, în "miezul" inundațiilor din țară, aceleași ti-tluri: "infernul apelor", "cifrele dezastrului", "proporțiile dezastrului", "viiturile morții" și multe alte asemenea formulări în care ziariștii, editorii și chiar patronii de presă devin scenariști și regizori ai unui film în care moartea pare fi personajul principal.
Și, ca în anii trecuți, am uneori tendința de a schimba postul de televiziune pe care-l urmăresc pentru că mă îngrozesc proporțiile pe care le poate lua o inundație: câtă neputință, câtă dureroasă solidaritate, câtă chinuită și prea încercată credință poate să aducă la suprafață? Și câte vieți poate să ia cu ea, perfid, nedrept, neașteptat? Schimb canalul pentru că lacrimile mele nu ajută, pentru că părerile mele de rău nu alină, pentru că regretul meu nu aduce înapoi nicio casă, niciun copil înghițit de viitură și nu șterge nicio catastrofă.
Ceea ce mă doare, însă, este că niciodată, dar niciodată după ce puhoaiele care se revarsă în viețile oamenilor ca niște coșmaruri în nopți prea grele și prea lungi trec, nimeni nu vorbește despre politici de îndiguire.
Despre protecția umană, despre defrișarea într-o veselie a pădurilor, despre măsurile pe care orice autoritate locală și centrală ar trebui să le ia, dar nu abia după ce apele au semănat deja moartea, ci înainte de asta.
Ca să mă explic: nu reproșez nimic Guvernului, care întreprinde mai mereu măsuri ulterior inundațiilor și chiar și în timpul lor, celor de la Apele Române, prefecturilor, primăriilor și Armatei. Ele nu trebuie blamate pentru promptitudinea cu care acționează după, ci pentru ceea ce nu fac înainte. Fiindcă, dacă atunci când apele au smuls deja totul, atunci când reporterii bagă microfonul în gura unor copii de cinci ani care-și plâng jucăriile pierdute, câinii care plutesc prin gospodării și frații sau bunicii morți prin înec, miniștrii și secretarii de stat se mobilizează în… conferințe de presă, în vreme ce parlamentarii descind la fața locului cu elicopterele, înainte de asta nimeni nu-i întreabă pe oamenii ăștia nimic. Dacă au un dig protector în comună, dacă el este din pământ sau betonat, dacă datează de acum 45 de ani, așa cum există situații în Constanța, sau dacă a fost construit ulterior inundațiilor din 2006.
Ceea ce mă doare este această Românie în care se construiesc patinoare. Suntem și mare nație de patinatori, ce-i drept… Ceea ce mă doare sunt evenimentele organizate de 1 Mai de ministere, agenții și alte asemenea comiții și comitete care aruncă zeci de mii de euro pe te miri ce scenă pe care vin să evolueze niște cvasi-artiști. Ceea ce mă doare este această fantastică, imensă nepăsare manifestată fără reținere în secolul XXI, atunci când apa intră inclusiv în apartamente din municipii cu pretenții.
Și ah, da, ceea ce mă dezgustă iremediabil este așa numita dramatizare a celor care transmit de la fața locului sub următorul titlu, care rulează continuu pe bandă: "imagini în exclusivitate cu dezastrul". Și-mi vine să spun, vorba unui coleg de-al meu: păi, măi… săracule, de ce n-ai făcut un reportaj despre cum tratează primarii, prefecții, președinții de consilii județene și parlamentarii, cu toții aleși pe o perioadă de patru ani, aceste probleme în timpul unui mandat? Și, dacă nu le tratează deloc, de ce nu i-ai luat de guler? Și dacă nu există canalizări care să aibă capacitate pentru preluarea apelor pluviale, și nu doar a celor menajere, de ce n-ați strigat atunci când trebuia cât vă țineau plămânii? Pentru că asta nu aduce puncte în plus la audiență, nu-i așa?!? Bănuiam eu…
Patinați, copii, patinați! Că de inundat vom fi cu siguranță inundați vreo sută de ani de-acum înainte. Iar moartea își va cere, ca și până acum, absurd, sfâșietor, trist, dreptul la exclusivitate. Și, culmea, fără pauză de publicitate.