Ion Moiceanu, un an de la stingerea magiei istoriei în Dobrogea

La 14 iulie se împlinește un an de la plecarea în eternitate a profesorului de istorie Ion Moiceanu, publicist înfocat și bun prieten al ziarului “Cuget Liber” încă de la înființarea acestuia.

Ion Moiceanu nu a fost un simplu dascăl de istorie. A fost un antrenor de etică și patriotism pentru zeci de generații de elevi, de la Liceul Militar de Marină “Alexandru Ioan Cuza”, de la Liceul Ovidius și de la numeroase școli din județ - Zorile, Ciocârlia de Sus, Ostrov, Urluia etc. “Istoria autentică a românilor”, așa cum îi plăcea să spună, a pierdut odată cu el cel mai convingător avocat pledant al ei poate din întreaga provincie a Dobrogei. Patosul, pasiunea, autenticitatea și rigoarea i-au însoțit permanent excursiile inițiatice în trecutul românilor la care își invita copiii la ora de curs. Mii de intelectuali din județul Constanța, foști elevi ai acestuia, își revendică de la el iubirea discretă, necondiționată și nobilă pentru România și pentru români, pentru istoria ei/lor în particular.

Ion Moiceanu a trăit pasional în cetatea Tomisului, fiind un coagulant al vieții ei intelectuale. Frecventa cenacluri literare, colabora permanent cu presa locală și cu revistele culturale (în special “Agora”), însuflețea auditoriul la numeroasele evenimente publice ale cetății etc. A trăit fără rest pentru Țară și pentru Cetate. A fost un soldat loial și puternic al marilor credințe, un antrenor care nu cunoștea oboseala, dezamăgirea, frica sau fuga.

Ion Moiceanu s-a bătut ca un leu pentru liceul căruia i-a dedicat fără rest ultimele decenii de viață și catedră – Liceul Militar de Marină “Alexandru Ioan Cuza”. A contribuit, alături de o echipă mică, dar bătăioasă, la reînființarea acestuia, în forma sa actuală de Colegiu Militar Național. A strecurat iubire pentru România și pentru istorie în inimile și mințile copiilor de atunci. A fost un Cavaler neîncoronat al Marinei Române, care a apărat și dezvoltat multe dintre tradițiile și gloriile acesteia.

Ion Moiceanu a adus în Dobrogea etica înaltă și necondiționată a muntenilor de la Rucăr. Venea dintr-un neam care se bucura, în Rucăr, de o prețuire comunitară uriașă. Neamul Moicenilor a trăit, în Rucăr, o adevărată saga a creșterii etice, o poveste de succes a unor oameni care au plecat de jos și au cucerit, cu cinstea, disciplina și modestia lor, vârfuri mai înalte decât Iezerul.

Fără dascăli ca Ion Moiceanu, Țara noastră pare mai modestă, mai pipernicită. Istoria românilor pare a obosi mai repede în lupte din ce în ce mai mici, mai periferice. Dascălii ca Moiceanu Ion îi dădeau combustie, o făceau magică.

Este nevoie, în acești ani, mai mult decât oricând, de dascăli la catedra de istorie precum Ion Moiceanu. Un proiect adevărat al “României educate” nu are nici cea mai mică șansă de a fi pus în practică fără dascăli ca el.

Magia istoriei are nevoie din nou, în aule și în Cetate, de profesori care să ardă pentru propriile lor credințe precum ardea, fără rest, Ion Moiceanu.

Modestul nostru omagiu pentru el, la un an de la plecarea definitivă, este un omagiu pentru toți dascălii care țin pe umerii lor, prin devotament și fervoare, această Țară, copiii ei.

Sper ca această magie să supraviețuiască plecărilor definitive ale mentorilor ei de ieri, hrănindu-se din ei și din ele precum pasărea Phoenix.