Preotul Marius Moșteanu: "Diferența între oameni o face convingerea că fiecare zi este suma gândurilor noastre"

5662
Prețuit de enoriași și de toți cei care au avut șansa de a-i asculta nu numai slujbele, dar și prelegerile, părintele Marius Moșteanu, paroh al Bisericii „Sfântul Nicolae Vechi“ din Constanța, s-a dezvăluit și dincolo de straiele bisericești, participând la numeroase evenimente, fie în calitate de invitat la emisiuni televizate (la Antena3 a răspuns invitației jurnalistei Mirela Voicu), fie în calitate de vorbitor TEDx. Mereu conectat la problemele tinerilor, atât din postura de cadru universitar, dar mai ales din aceea de duhovnic al sutelor de credincioși, nu-i este străin niciun subiect. Tocmai de aceea, dialogul curge de la sine, indiferent de întrebarea jurnalistului.

- Am avut șansa de a sărbători, zilele acestea, lipsiți de orice îngrădire, dar constatăm că suntem cu totul altfel decât ne-am jurat să fim, atunci când eram închiși în case. Pandemia a scos la iveală multe metehne ale modului nostru de funcționare în relație cu ceilalți.


- Pandemia a fost o lecție pe care, din păcate, dacă nu am învățat-o - și nu stăruim în a repeta, la anumite intervale de timp, o anumită logică - riscăm să nu înțelegem nimic și chiar să nu avem un profit din acest lucru. Ar fi trebuit să învățăm, în primul rând, despre timp și spațiu, vizavi de pandemie. Timpul, în pandemie, ne-a fost decriptat într-un fel foarte special. Timpul parcurs de către un om al muncii către un birou a fost un timp scurtat de tehnologie. Va să zică, acest spațiu și timp comportă tot ceea ce trebuia să învățăm noi în timpul pandemiei. Ne-a arătat Dumnezeu că în locul unui ceas și jumătate de navetă pe zi, chiar dacă ești în oraș, Dumnezeu ți l-a dat ție. Ce-ai făcut cu acest ceas și jumătate în fiecare zi de lucru? Dacă tragi linie și nu-ți iese nimic din adunarea timpului acestuia, înseamnă că nu ai învățat prea mare lucru din pandemie.



Și mai este vorba și de spațiu, de distanțare, pe care au tot propovăduit-o mecanismele sanitare. Trebuia să ne învețe că între oameni nu spațiul desface prietenii și creează disfuncționalități, ci legătura dintre oameni, care nu ține de spațiu. Dacă suntem atenți și învățăm că nu un metru jumătate este distanța oficială și nici cinci metri sau kilometri, am învăța că Dumnezeu ne-a chemat la o resetare de timp și de spațiu. Nu trebuie să o ratăm și nici nu este timpul trecut. Dar trebuie să ne dăm un update în fiecare moment și să ne punem întrebarea ce-am învățat din această pandemie. Pentru că din orice lucru care ni se întâmplă - dacă avem conștiință că Dumnezeu, chiar dacă nu provoacă lucrul respectiv, îl îngăduie - am învățat ceva, este foarte bine. Dacă nu am învățat, lecția se va repeta.

După ce s-au relaxat aceste interdicții, a venit partea de conflict de la granița de nord. Frații noștri au început cu tot felul de nelămuriri, de reorientări ale granițelor. Noi, în loc să folosim ce am învățat în pandemie, am crezut că se revine la un soi de așa-zisă normalitate, care nu este altceva decât evenimentul zilei. Noi am crezut că suntem datori să luăm măsuri. Deodată nu ne-a mai interesat de nicio interdicție, dar mintea noastră, în loc să fie slobozită de o presiune care însemna tot felul de apăsări vizavi de norme, în loc să fim liniștiți, ne-am neliniștit și mai tare aflând o noutate. Păi tocmai aici este problema, că noi trebuia să ne obișnuim cu noutatea. Pandemia asta a venit cu o noutate peste tot ceea ce însemnau preocupările noastre. Și speța umană era chemată să se transforme astfel încât să nu se mai raporteze la exterior. Pentru că raportarea la exterior înseamnă necunoscute, foarte multe, pe care mintea umană nu poate să le mai perceapă altfel decât ca pe niște presiuni directe. Imixtiune în libertatea mea. Dacă nu suntem educați, vedem în orice interdicție, în orice normă din exterior un lucru pe care noi trebuie să-l facem forțat. Or, dacă în timpul pandemiei ne-am exersat a face ceea ce ni se spune, în sensul frumos al cuvântului, nu al robotizării și nu al înregimentării, pur și simplu, am fi acum niște fericiți că suntem antrenați. La ce ne-a folosit acest antrenament? Ne-a folosit să învățăm să trăim frumos indiferent de condițiile din exterior.



- Cele mai frecvente mesaje din pandemie erau despre satisfacția de a avea timp… „să stau cu mine și cu gândurile mele”. Cu toate astea, nu ne-am exersat răbdarea, ci am devenit și mai grăbiți, mai presați…

- Este un lucru fals. Părerea aceasta că „am stat mai mult cu mine”, dacă nu a scos ceva mai bun din mine, a fost degeaba. Dacă nu am scos din mine varianta optimă, îmbunătățită, înseamnă că am stat degeaba cu mine mai mult timp. Bunicul meu venea de la Vâlcea în Dobrogea într-o săptămână cu căruța. Eu ajung de la Constanța la Vâlcea în patru ceasuri și jumătate. Întotdeauna am presiunea întrebării „Ce-ai făcut cu celelalte șase zile și jumătate?”. Și mă întorc în mine și, întrebându-mă dacă am făcut ceva sau nu, mă străduiesc să dau un răspuns. Cu diferența de timp și de spațiu ce fac? Păi mi-a rămas timp să citesc o carte, mi-a rămas să vizitez pe cineva în plus față de ceea ce mi-am propus. Asta înseamnă să te antrenezi. I-am întrebat pe studenții mei: voi, care știți să butonați repede, scrieți vb, scz, niște hieroglife, vă felicit pentru asta. Dar am o singură întrebare: ce faceți cu diferența de timp care v-a rămas? Dacă nu știți să răspundeți la această întrebare, degeaba vă străduiți să scurtați cuvinte.

Te trezești de dimineață, de la ora 5, într-o zi. Seara să te întrebi „Cu ce mi-a ajutat lucrul acesta?”. Dacă poți să răspunzi, înseamnă că te-ai antrenat. Iar antrenamentul acesta să fie într-o auto-evaluare corectă, care ne va aduce o independență față de feed-backul exterior. Lucru care, dacă începem să-l punem cap la cap, vom înțelege că, în urma pandemiei, am învățat multe, dar mai ales am folosit multe și cel mai important este că am scos din noi varianta cea mai bună. Timpul a trecut oricum pentru toată lumea, zilele calendaristice s-au dus și pentru cei care n-au făcut nimic, și pentru cei care au făcut tot ceea ce au considerat ei de cuviință, pentru a spune că sunt varianta mai bună. Diferența o face tot omul, adică cel în cauză. De ce să mai fim dependenți de toanele altora, de sistemele care ne cer azi așa, mâine altfel? Bucuria pe care să o cultive cineva că a câștigat un timp și este al lui, a câștigat un spațiu și este al lui, a câștigat experiență și este a lui este fantastică, este dătătoare de energie și este sursă de independență față de toanele altora.

- Sună foarte frumos, dar cotidianul ne omoară…

- Cotidianul trece tot prin scormonirea interioară a resurselor. Nu pot să fac ceea ce face altul. De exemplu, eu, personal, nu sunt un gospodar. Am colegi care au făcut trei-patru biserici, au cinci-șase șantiere. Eu nu sunt așa. Eu fac un alt gen de ziduri, dar în măsura în care eu mă bucur pentru zidăria mea. Că un fiu duhovnicesc a plecat de lângă mine mai vesel decât a venit. Că altul a lăsat la mine, în cămăruța de spovedanie, un necaz și a plecat fără el. Pentru mine astea sunt niște ziduri, niște cărămizi într-un zid care funcționează. Și atunci nu mă mai raportez la ceea ce nu pot să fac, ci la ceea ce pot să fac. Luând în considerare tot ceea ce pot eu să fac, pot să merg mai departe și s-ar putea ca mâine să fac dublu din ceea ce am putut să fac astăzi, tocmai pentru că nu mi-am mai pierdut vremea să gândesc de ce nu pot să fac ca vecinul meu sau ca fostul meu coleg. Revenind la cele spuse anterior, dacă nu mă voi raporta la exterior, interiorul meu va avea suficientă energie încât să mă clădească și pe interior, și pe exterior. Diferența între oameni o face tocmai convingerea că fiecare zi este suma gândurilor noastre.



Atunci când am citit prima dată că nimeni nu poate să-ți facă rău dacă nu-i dai voie, am crezut că este vorba de o teorie. Nu este! Este adevărul absolut. Nimeni nu te poate atinge, pentru că tot ceea ce avem este înăuntru, nu este în afară. Dar ce este înăuntru? Patima care îmi scormonește fobia. Înseamnă că eu, prin patimile mele, am lăsat o ușă deschisă pentru cineva care să-mi facă rău. Dacă nu m-ar juca comoditatea pe degete, cu siguranță că n-ar mai fi nevoie să fiu fricos.

- Care este mesajul acestei săptămâni LUMINATE?

- Lumina există, numai că noi trebuie să fim conștienți de ea! Așa cum cineva folosește o zi luminoasă ca să-și facă ordine în tot ceea ce are de făcut, altul o folosește lenevind, diferența o vor vedea la sfârșitul săptămânii. Când cineva care a folosit-o a ajuns departe, iar cineva care a stat cu ochii închiși într-o săptămână luminoasă va invidia pe celălalt, crezând că din cauza lui n-a făcut cine știe ce mare lucru. Așadar, Săptămâna Luminată fiind o șansă, trebuie folosită. Cum? Dacă am fi convinși că într-adevăr săptămâna asta chiar este o șansă, chiar am ajunge departe. Autoconvingeți-vă că săptămâna aceasta este una de elită și va deveni așa.



Un om trezit de dimineață cu convingerea că are așezate toate lucrurile favorabil, că nu va prinde nici măcar un ambuteiaj, dictează deja mintal, din cap, realitatea. Pentru că realitatea nu se clădește pe șosea, ci în răbdarea și în posibilitatea mea de a o prelucra în cap. Orice lucru care mă scoate din rutină este prietenul meu. E adevărat că nu este prietenul creierului noutatea, dar putem să-l facem, încet-încet cu antrenamente. În momentul în care ni se întâmplă ceva nou, trebuie să ne spunem că asta este pentru noi, trebuie să învățăm ceva neapărat. Săptămâna Luminată este o șansă pe care o avem în față și trebuie să știm că fiecare secundă are o altă încărcătură. Convingerea că este așa ne va da și soluția cea mai bună. ASTĂZI ESTE O ZI ÎN CARE TOATE ÎMI IES! Lucrurile se trag unele după altele, convingerea face ca ele să fie coerente într-un sens unic, adică fără să se întoarcă. 



Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.7657 secunde