Prof. Alina Ivașcu: "Evaluările naționale anulează toată munca de adaptare a programei pentru elevii cu CES"

6981
2
Situată în cartierul constănțean Viile Noi, Școala gimnazială nr. 18 „Jean Bart” – care anul acesta aniversează un secol de existență - face parte din categoria unităților de învățământ ale căror porți rămân deschise chiar și în weekend. De aceeași deschidere dau dovadă și profesorii aceleiași școli, care nu au ezitat să primească în colectivele claselor lor și copii cu cerințe educaționale speciale (CES), în timp ce cadre didactice ale altor unități îi refuză cu obstinație.

Interviul de față a fost prilejuit de o recentă vizită la o clasă a IV-a din cadrul Școlii 18. Ocazie cu care am constatat că în efectivul clasei se bucură de prețuirea colegilor doi elevi cu CES. Cu siguranță, buna conduită se datorează familiilor din care provin, dar și învățătoarei Alina Ivașcu, la rându-i provocată, după 20 de ani la catedră, să se ocupe de educarea unui copil cu autism și a altuia cu bipareză spastică.





- Cum ați reacționat când ați aflat că veți avea doi copii cu CES în clasă?

- Eu am preluat acest efectiv când erau în clasa a II-a. Deci, practic, i-am… moștenit. Sunt doi copii foarte faini, dar și colectivul clasei este excepțional. Anterior, într-o altă generație, am avut o fetiță cu mutism selectiv, care vorbea numai cu mine. Dacă avea ceva să-mi transmită, îmi spunea la ureche și am încercat tot timpul să mă adaptez pe nevoia ei. Apoi, încet, în timp, am reușit să o determin să vorbească cu colega de bancă, dar tot așa, mai în șoaptă.

Avantajul copiilor cu CES de la mine din clasă este că sunt foarte bine asimilați de ceilalți colegi, pentru că au crescut practic cu ei de la grădiniță, îi cunosc de foarte mici. Ei mai au și avantajul unei școli extraordinare, în care nu există diferență între copiii cu CES și cei fără… Refuz să le spun copii normali celorlalți, pentru că fiecare dintre noi are o cerință specială. În momentul în care începem să tratăm oamenii global, din start am greșit, iar succesul este ZERO. Noi trebuie să înțelegem un lucru: persoanele cu CES nu trăiesc în jurul nostru și nici noi nu trăim în jurul lor. TRĂIM UNII ÎN JURUL CELORLALȚI! DEODATĂ! Așa cum noi, cei fără CES, trebuie să înțelegem că primul pas pentru a avea succes în viață este să-l acceptăm pe cel de lângă noi așa cum este.

Toți profesorii își pot asuma o asemenea provocare, doar cu condiția să fie foarte deschiși și să-și dorească să iasă din zona de confort. Și vor constata că este un plus chiar și pentru familiile lor, pentru că vor începe să vadă lucrurile altfel. Poate că la început va fi greu, pentru că e necesară o „reformulare” a propriei conștiințe față de meserie, să zic așa.



- Este adevărat că, având copii cu CES în clasă, au de suferit ceilalți colegi, așa cum s-au exprimat răuvoitor unii părinți?
- Depinde de fiecare. Eu consider că NU, tocmai pentru că ceilalți copii au ocazia să-și dezvolte o latură importantă a personalității – de toleranță și de empatie, de acceptare a celui de lângă tine. Pe de altă parte, este adevărat că celor cu CES trebuie să le acorzi o altfel de atenție, dar depinde cum privești lucrurile. Pe termen lung, este un plus. Da, e ușor să spui că este unul cu CES în clasă care poate e mai gălăgios, poate mai agitat, poate necesită mai mult timp din partea cadrului didactic, dar gândește-te că, la un moment dat, vei ajunge la un loc de muncă unde poate vei avea coleg o persoană cu CES. Pentru că CES nu se reduce numai la nivel intelectual. Poate fi un copil genial care nu-și poate folosi mâinile.

Noi, ca școală, în general, trebuie să înțelegem că suntem o mică parte din lupta de ajutorare a acestei persoane. Marea parte a luptei o duce familia. La mine la clasă copilul vine și stă trei-patru ore, depinde cât rezistă. În opinia mea, și familiile copiilor au nevoie de foarte multă consiliere pentru a rămâne sus și a ține și copilul sus. De fapt și de drept, părinții acestor copii cu CES, la fel ca și părinții celorlalți, își doresc același lucru: să-i vadă destul de puternici pentru a deveni independenți.

- Oare șansa lor să fie faptul că au la catedră un învățător implicat și emoțional, care empatizează 100%?

- Probabil că dacă nu aș fi trăit o experiență personală, cu fetița mea, căreia i se pusese un diagnostic inițial – artrită reumatoidă, nu aș fi ajuns să mă implic atât de puternic emoțional. Spre exemplu, copilului cu autism mă străduiesc să-i înțeleg lumea. De fapt, fiecare trăim în lumea noastră, dar nu toți reușim să ne detașăm din ea. Noi intrăm în lumea lor, dar trebuie să o facem delicat. Societatea trebuie să știe un lucru. Acești oameni pot ajunge, dirijați, ca noi toți de altfel, foarte buni profesioniști. Pentru că, dacă ei învață să facă un lucru de la cap la coadă, tot timpul îl vor face corect. Ei nu sar etape, ca noi, care mai spunem „lasă că merge și-așa!”.





- Considerați justă evaluarea națională a acestor copii cu CES pe aceeași programă cu colegii lor? Exceptând diferența intervalului extins de timp, la examene.

- O să răspund cu o parabolă. În fața unui copac stau un tigru, un leu, o maimuță și un pește într-un acvariu. Cerința pentru toți patru era să se cațăre în copac. La evaluările naționale copiii cu CES dispun de o oră în plus la probe. Păi, peștelui poți să-i dai 100 de ore la dispoziție, că nu va reuși niciodată să se urce în copac. Unui copil care are bipareză sau tetrapareză spastică poți să-i dai cinci ore în plus la geometrie să facă un desen, dar nu va reuși niciodată, oricâtă dorință ar avea.

Soluția nu este să le dai o oră în plus. Atunci care mai este rolul programelor adaptate? Adică toată munca învățătorului și apoi a profesorului, de a face o programă adaptată, an de an, o anulează subiectele de la evaluările naționale.

Așa cum spuneam, copiii aceștia au nevoie să ajungă independenți în cea mai mare măsură posibilă. Dacă am avea timpul necesar și răbdarea să-i observăm, am avea atât de multe de învățat de la ei. Sunt extraordinari. Spre exemplu, dacă pe eleva cu bipareză spastică o rog să citească, iar eu închid ochii, are o voce atât de blândă, atât de liniștitoare, cum nu-și poate nimeni imagina. Și-atunci îmi dau seama că noi, cei fără CES declarat, nu folosim resursele pe care le avem la îndemână: să fim blânzi, să fim empatici. Nu ne costă nimic să-i iubim pe cei de lângă noi necondiționat! Fiecăruia dintre noi îi stă în putere să-l ajute pe cel de lângă el să aibă o zi mai bună, așa cum m-a învățat și pe mine, zilele acestea, o persoană mai tânără decât mine.



Comentează știrea

Radu
8 aprilie
CES

Altruist mesajul dumneavoastra doamna profesoara, dar din pacate dezinteresul, eternele scuze si mimat meseriei la multi dintre colegii dumneavoastra de breasla fac ca unii elevi cu CES sa fie incendiati in sala de curs, precum cazul de acum cateva zile de la Botosani...

Cătălin ABD
9 aprilie
CES

Felicitări Alina Ivașcu. Mult succes în ceea ce faceți cu toții în acea școală pentru copii. Din păcate, sunt și părinți care nu isi dau seama cât de mare nevoie este de dascăli precum sunteți voi, în cea școală și cât de mult contați atât pentru copiii cu CES, cât și pentru cei fără. Impresionant, încă odată felicitări și putere de munca.

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.3383 secunde