Cinci decenii dedicate cercetării etnografice din Dobrogea

Maria Magiru: "Munca de muzeograf implică multă pasiune, dar și sacrificii"

1267
Directorul Muzeului de Artă Populară Constanţa, Maria Magiru, şi-a lansat, de curând, volumul „Muzeul de Artă Populară Constanţa. Istoric. Colecţii. Expoziţie”. Lucrarea de peste 300 de pagini detaliază, filă cu filă, activitatea de peste cinci decenii, ani întregi dedicaţi cercetării etnografice din Dobrogea, dar şi din alte zone etnografice ale ţării, precum şi constituirii unor superbe colecţii muzeale.

În prezent, muzeograful constănţean este decanul de vârstă al directorilor instituţiilor culturale de la malul mării, experienţa sa de-o viaţă fiind transpusă acum, într-o lucrare edificatoare, care ilustrează în cele şapte capitole ale sale, tot ceea ce reprezintă, azi, Muzeul de Artă Populară din Constanţa: o instituţie bine definită, un muzeu de cuprindere naţională, unde vizitatorii de pretutindeni pot admira o sumedenie de obiecte de patrimoniu etnografic, aparţinând tuturor etniilor dobrogene. Desigur, acest lucru a fost posibil prin mulţi, foarte mulți ani de muncă, prin cercetare teoretică şi etnografică de teren, prin tenacitatea şi ambiţia renumitului muzeograf de a face în Dobrogea un muzeu în care să se regăsească românii de pe întreg teritoriul ţării. Totodată, în paginile cărţii, autoarea face şi un istoric al cercetării etnografice în Dobrogea, începând cu primele preocupări pentru patrimoniul etnografic din această provincie şi continuând cu prezentarea tuturor localităţilor de unde, pe baza cercetării etnografice de teren, s-au făcut achiziţiile obiectelor care în prezent fac parte din colecţiile Muzeului de Artă Populară Constanţa.




Constituirea colecţiilor muzeale este prezentată în carte aşa cum a fost realizată, în două etape mari: prima, axată pe teritoriul dobrogean (români şi etnii), iar cea de-a doua, începută după anul 1985, desfăşurată în toate zonele etnografice ale ţării, având drept scop organizarea la Constanţa a unui muzeu reprezentativ la nivel naţional, care să cuprindă toate genurile creaţiei artistice tradiţionale: port popular, podoabe, ţesături, ceramică, icoane şi obiecte de cult, piese de uz gospodăresc din lemn şi metal.





Ultimul an de activitate în slujba etnografiei

Potrivit autoarei, aflată în ultimul său an de activitate, întrucât la finele lui 2022 se va retrage de la cârma instituției, această lucrare este, de fapt, cartea muzeului. Aceasta în sensul că, pornind de la istoricul cercetării etnografice, în Dobrogea, la constituirea colecțiilor muzeale, a mers până la organizarea, și, în același timp, evoluția muzeului, de la secție, la instituție publică, cu personalitate juridică. „Ideea organizării, la Constanța, a unui muzeu de etnografie și artă populară a apărut târziu, în anul 1972, dar pe mine m-a interesat și am făcut serioase studii de arhivă, să cunosc ce încercări de cercetări etnografice s-au făcut în Dobrogea, înainte de anul 1877 și am reușit, mergând pe arhive, pe documente și presa vremii, să scriu un capitol exact despre istoricul cercetării etnografice. Acesta mi-a fost necesar, în primul rând, pentru a mă lămuri eu însămi dacă au existat alte preocupări înainte despre un muzeu de etnografie al Dobrogei. S-a pus, efectiv, problema organizării unui muzeu după anul 1972, dar cercetând toate datele, am vrut să văd ce s-a întâmplat după anul 1950, pentru că interesul pentru Dobrogea a existat dintotdeauna. După 1950, însă, marile muzee naționale din București au manifestat un interes deosebit pentru această zonă, considerând-o singura pată albă pe harta etnografică a României, pe care ei nu o aveau prezentă în muzeele lor, astfel încât Muzeul Satului din Bucureşti a făcut o serie de campanii de cercetare în Dobrogea şi au reuşit să transfere două gospodării în 1956, pe cea de la Ostrov, şi în 1958, pe cea de la Jurilovca. Colectivul de cercetători de aici a făcut şi alte campanii, menite să alcătuiască inventarul specific al fiecărei gospodării ţărăneşti din Dobrogea. Eu am ajuns, în anul 1972, la Muzeul de Artă, și când s-a pus problema, în acel an, să se organizeze Muzeul de Artă Populară, la Artă erau două persoane, eu şi Doina Păuleanu, şi trebuia desemnată o persoană care să facă etnografie. Eu eram absolventă de Istorie. Desigur, făcusem în facultate etnografie, dar mi se părea complicată. Ce a urmat a fost foarte greu, pentru că ştiam foarte multă teorie, dar să mergi prin satele Dobrogei şi să încerci să aduni obiecte care să vorbească despre viaţa ţăranului din cele mai vechi timpuri nu este simplu deloc”, a declarat Maria Magiru, pentru „Cuget liber”.



Bătrânii satului constituiau o sursă importantă de informare

Tânără fiind, era foarte interesată să îi găsească pe românii vechi dobrogeni, cei care trăiseră aici înainte de 1877 și, în momentul în care a plecat prin sate, a mers pe limesul dunărean, unde îi căuta cu disperare. De fiecare dată, în momentul în care intra într-o gospodărie, dacă era acceptată, primul lucru, când stătea de vorbă cu oamenii bătrâni, era să îi întrebe de câți ani sunt în Dobrogea și când s-au născut. Dacă erau născuți înainte de 1900, pentru muzeograf constituiau o sursă importantă de informare. Deși au trecut atâția ani, ea își amintește și acum, cu o precizie de invidiat, cum, în lăzile de zestre, țăranii își păstrau cele mai prețioase obiecte, piesele de costum vechi cu care voiau să fie înmormântați, catrințe etc. În acest sens, a afirmat că, de-a lungul timpului, a descoperit principalele piese de costum care alcătuiesc portul popular din Dobrogea. „Am mers din sat în sat, din gospodărie în gospodărie și am reușit ca în 1976, în vară, să deschidem prima expoziție de artă populară din Dobrogea, aici, la parterul acestei clădiri, pentru că a fost anul în care am intrat în această clădire. Ce înseamnă această muncă de muzeograf pentru mine? În primul rând, multă pasiune, dar și sacrificii. În iunie-iulie 1974, de exemplu, am efectuat o cercetare de o lună și jumătate în Bucovina. Copilul meu se născuse în februarie 1974 și când am plecat pe teren avea doar patru luni, dar dacă pierdeam trenul de a intra în aceste campanii de cercetare, probabil, nu aș mai fi fost cooptată în anii următori”, a adăugat directorul.



Acum, după 50 de ani de activitate, nu are decât un singur regret, și anume că nu a reușit să definitiveze Muzeul Satului Dobrogean la Dervent. A doua problemă se referă la reabilitarea muzeului din Constanța, care are nevoie de ample lucrări de reabilitare. Desigur, instituția a suportat în anii ce au trecut de la înființare lucrări mai mici de reparații, dar clădirea trebuie, din nou, consolidată, întrucât are părți afectate. În același timp, este necesar a fi refăcute și instalațiile electrice, termice, pentru că puterea energetică a clădirii trebuie să fie mai mare, mai ales de când au apărut sistemele de alarmare, aparatele de aer condiționat etc. Toate sunt prevăzute într-un proiect depus la Primăria Constanța, numai că nimeni nu i-a dat curs până acum.





Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 1.0283 secunde