Adio, dar rămân cu tine!

PSD a făcut, ieri, pasul decisiv: a ieșit de la guvernare. La fix nouă luni de "sarcină" în care, fie măcar și de dragul amăgirii, clasa muritoare a așteptat, în zadar, concretizarea pactului pentru România. A așteptat un bebeluș care să le contrazică cele mai negre previziuni, care să spulbere nesuferitele prognoze ale lui Brucan. Spun "în zadar" pentru că e lesne de înțeles acum, în al enșpelea ceas, pentru naivii care au sperat, faptul că dintr-o nesimțire cvasigeneralizată n-are cum să iasă ceva bun. E imposibil ca forma fără fond să se concretizeze, dincolo de toate mizerabilele interese clientelare, în beneficiul omului de rând. Spun "în zadar" și pentru că din frustrarea pe care o simți în fața "dușmanului absolut" care este, indiferent de context, de oră, de loc, Traian Băsescu, este greu de crezut că se poate construi ceva, orice.
În niciunul dintre discursurile pesediștilor care au preferat varianta ieșirii de la guvernare nu am auzit vreun cuvânt care să-mi dea de înțeles că ceea ce regretă, de fapt, e dezamăgirea pe care o produc alegătorilor, celor cărora le-au promis - și asta nu s-a întâmplat, totuși, cu atât de mult timp în urmă - că vor denunța impostura cronică, astfel încât omul în obrazul căruia s-a scuipat ani de-a rândul să-și recâștige un firicel din încrederea pierdută.
După nouă luni de gestație, social-democrații nu au produs nimic.
Vorbim despre aruncarea țării într-o criză indubitabil mai gravă și cu mai multe urmări decât a fost până acum, dar întoarcem spatele acelor portofolii de care, în decembrie anul trecut, ne-am ținut cu dinții. Nu cred că demisia era soluția cea mai bună, la fel cum nu cred, recunosc, nici în ideea că schimbarea tuturor directorilor de deconcentrate și a prefecților care au avut sprijinul PSD e răspunsul de bun simț pe care cei rămași la guvernare ar trebui să-l dea celor care i-au votat. Și asta pentru că între atâtea sute de demnitari, directori și directorași care vor fi schimbați acum, sunt fie și… cât să-i poți număra pe degetele unei mâini, oameni capabili și care, din punct de vedere profesional, corespundeau cerințelor posturilor. Dar, mă rog, acesta e efectul de bumerang al unei ordonanțe adoptate de o coaliție care, așa cum am spus în repetate rânduri, n-a făcut decât să dubleze, cu maximă celeritate, lipsurile, durerile, suferințele pe care nu le poate imagina, dar pe care le poate produce, din plin, alegătorilor. Și mulți, și amărâți, și așteptând… nici ei nu mai știu ce.
Revenind la tonul demisionarilor pesediști, am constatat, ieri, redundanța obsesiei: Traian Băsescu. Dar nu tu probe, nu tu fotografii de la vreo întâlnire secretă a șefului statului cu premierul Boc sau vreo înregistrare telefonică în care președintele să-i sugereze sau chiar comande primului ministru vreo măsură, vreun gest, vreun cuvânt. Nu. Nu vorbim de probe, de mărturii incontestabile, ci despre speculații. Doar necaz, frustrare, dezamăgire sau, din contră, o ușurare în rândul acelor social-democrați care n-au fost, încă de la început, promotorii unei guvernări alături de PD-L.
Sigur, se confirmă acum ipoteza lansată cu luni în urmă, căreia puțini au fost cei care i-au acordat importanță, anume că PSD va ieși la guvernare în luna octombrie. Adică înainte de alegeri, numai bine pentru sporirea unui capital de imagine în care casca de constructor nu ajunge, iar cazmaua nu conferă suficientă credibilitate. Așa că, la o adică, de ce să nu te dai la o parte din "sarcina" la care ai participat vreme de nouă luni și în care ai jurat că nu există tensiuni sau compromisuri, pentru a-ți lua avânt în cursa pentru prezidențiale? De ce să nu te dezici de o guvernare putredă și ipocrită pentru a te debarasa, în fond, de toată conotația negativă cu care te-ai "pricopsit" în timp ce negociai funcții și mandate pentru oamenii tăi?
OK, am înțeles. PSD și-a fabricat, vreme de nouă luni, nopțile de insomnie și a ajuns să nu poată dormi din cauza lui Băsescu, în loc să se gândească la pensii, chirii, ajutoare și cantine sociale, la satele în care WC-urile sunt totuna cu haznaua, la sumele obscene pe care românii le plătesc în spitalele în care mor cu zile, la toate serviciile de doi bani care, la noi, au aer de India și prețuri de Germania. Nu-i nimic, politica și guvernarea se fac în subsidiar, campania și obsesia se manifestă în public. Că doar de exhibiționism nu ducem lipsă.
Mă aștept ca tema omniprezentă a următoarelor declarații marcă PSD să fie, evident, Traian Băsescu. Un fel de "adio, dar rămân cu tine!" pentru că, nu-i așa?!?, alt subiect de campanie n-avem. Nu cred că gesticulația asta forțată și, în definitiv, lașă, va fi rentabilă. Sau dacă, totuși, se va dovedi un câștig, cu siguranță nu va fi în interesul celor mulți, și amărâți, și așteptând… nici ei nu mai știu ce.