Cei mai frumoși ani

Îmi imaginez că nu vă e străin sentimentul, ați trecut prin așa ceva și chiar dacă au trecut anii, mai mulți sau mai puțini, amintirile vă pândesc de după colț. Și, dacă întoarceți capul, e ca și cum s-a întâmplat ieri.
Șorțulețul e lung, parcă prea lung, iar mie oricum nu mi-au plăcut niciodată rochițele. Ciorapii albi din PNA mă mănâncă pe picioare sau mă gâdilă îngrozitor și-mi vine să-i dau jos. Gulerașul apretat de bunica mă zgârie, iar manșetele brodate mi se par supradi-mensionate pentru mâinile mele mici care ieri erau murdare de tempera și uleiuri. Mă gândesc că, totuși, e bine că nu mi se zăresc genunchii juliți la joacă, în penultima zi din splendida vacanță de vară care, ce tragedie!, s-a sfârșit. Și, în mintea mea de copil de șase ani și 11 luni, vacanța mare a luat cu ea, sfâșiindu-mi inima în mii și mii de bucățele, copilăria, grădinița, cărțile de colorat, timpul în care pictam până uitam de mine și păpușile…
Și iată-mă în curtea școlii! Cu genunchii tremurându-mi, cu palma stângă mică, moale, transpirată de emoție, strânsă în mâna mamei. La naiba! Sunt cea mai mică de înălțime din clasă. Nu plâng după mama, așa cum face colegul meu de bancă. Desenez cel mai frumos. Am o caligrafie de vis, scriu cele mai interesante compuneri și urăsc matematica. O voi urî mereu.
Prima zi de școală m-a aruncat forțat într-un Turn Babel în care a trebuit să urc pentru a cunoaște, în detaliu, bucuriile, frica, emoțiile, curiozitatea începutului. Și îmi vine să plâng, să urlu, să mă întorc din drum, să dau timpul înapoi, la oribilele desene cu "No zaietz, pagadi!". Ce-i drept, nu mai știu nici eu în pielea căruia dintre personaje simt că m-am "instalat" mai bine: lupul sau iepurașul?
Astăzi, încă îmi tremură genunchii privind sutele de copii în uniformele noi, prea bine călcate și prea mari, care se aruncă, fără să aibă habar, în cea mai frumoasă dintre vârste. Căci, dacă am greșit undeva, am făcut-o acolo unde am crezut că în clasa întâi se termină copilăria. Abia atunci încep cei mai frumoși ani!
Și, totuși… Câtă emoție rămâne astăzi în sufletul unui copil de șapte ani care devine subiectul constant al știrilor și al reportajelor politizate? Câtă frică există într-un elev care reprezintă, fără voia lui, monedă de schimb, uneori de șantaj, între sindicate și guvernanți? Pe ce drum, în săptămânile premergătoare primei zile de școală, rămân curiozitatea unui nou început, temerile învățăcelului și dorința lui de a afla, de a cunoaște, de a acumula? Uneori mă tem să nu se fi pierdut între sute de amendamente, între asumarea răspunderii Executivului și veșnica scuză a crizei care ne guvernează fiecare respirație.