În vecinătatea morții

Ce se poate întâmpla în mintea și în sufletul unui tânăr de 31 de ani, atât de grav și de violent încât să-i rupă toate legăturile cu viața? Să-i șteargă din memorie toate imaginile plăcute, acelea care te fac să fii sigur că viața e frumoasă, să-i întunece toate speranțele de viitor, să blocheze toate mesajele de prietenie sau de iubire care se îndreaptă spre el, să-i aducă acea beznă din care să nu găsească decât o ultimă și fără întoarcere cale de ieșire.
Caut răspunsuri, caut explicații, dar nu pot decât bâjbâi și realiza, în cele din urmă, că nu am ajuns niciodată atât de adânc în subteranele vieții ca să pot înțelege cât de jos te poate coborî nefericirea, cât de violent te poate doborî depresia, cât de insuportabil poate durea singurătatea.
Mă simt vinovată pentru că nu i-am văzut în ochi spectrul morții. Vineri m-a vizitat la redacție, sâmbătă s-a spânzurat. Nu mă pot elibera de amintirea privirii lui. Era serios, dar nu excesiv de grav, era îngrijorat de lipsa banilor, dar nu-i lipsea speranța că va găsi încă un loc de muncă - ori la noi la ziar, ori la vreun radio - pentru a compensa micșorarea salariului de la revista "Tomis". Era mândru de noul său roman, "Viseptol", se lăuda cu o ediție limitată de 13 volume și cu un viitor tiraj la "Cartea Românească".
S-a întristat când mi-a vorbit despre Marin Mincu ("m-am simțit vinovat că eu trăiesc, atunci când am aflat că el a murit…"), apoi s-a entuziasmat când l-am întrebat dacă nu ar putea da o mână de ajutor pentru a continua proiectul lui MM de a face un festival de poezie la Techirghiol. I-am spus că trebuie să vorbim cu primarul de acolo, că ar fi bine să-l contactăm și pe pictorul Caruțiu pentru a avea un grup de inițiativă, că ar fi minunat dacă am reuși chiar un festival de poezie mai mult decât național, poate balcanic, așa cum vorbisem cu MM puțin timp înainte să se ducă. Era încântat, ba chiar mi-a cerut numărul de telefon al pictorului. La rândul lui, mi-a împărtășit intenția de a crea un premiu "Marin Mincu" la "Tomis" ("premiul MM", mi-a spus, glumind douămiist, fără să articuleze, doar îngânând pe nas cele două consoane care reprezintă atât inițialele mentorului nostru comun, cât și 2000 în cifre romane) și am discutat puțin despre criza care afectează și revista culturală.
Poate s-a sinucis chiar în noaptea aceea. Poate a doua zi, când a fost găsit. Cert este că s-a sinucis la câteva zeci de metri depărtare, căci am aflat apoi că locuia cu mine în bloc. Indiferent de conjuncturi, este groaznic că nu am fost în stare să simt prezența morții, că nu am putut să-i detectez izul și să fac ceva, orice, pentru a o îndepărta.
Și oare ce aș fi putut face dacă l-aș fi văzut pe George Vasilievici cuprins de acea lumină albă a morții (cum îi vedea pe muribunzi Dr.Kay din filmul Afterwards) atunci când a intrat pe ușa redacției? Aș fi putut să acționez în vreun fel care să îndepărteze moartea de lângă el? Dacă a fost un act voluntar, nu accidental, aș fi putut lupta cumva cu sentimentele care l-au determinat? Te poți feri sau poți feri pe cineva de moarte?
Din păcate, nu am răspunsuri la aceste întrebări, dar, tot citind pe bloguri mesajele prietenilor lui George Vasilievici, am reținut și dau mai departe un sfat de la Marius Ianuș postat pe hyperliteratura: "Îi atenționăm pe toți autorii tineri că, potrivit unor oameni care s-au ocupat îndelung cu aceste probleme, viața are un caracter sacru și e un mare păcat să o întrerupi după voia ta. Dumnezeu e lângă noi și ne ascultă toate rugăciunile. Să Îi păstrăm poruncile și să ne rugăm Lui cât de des putem. Vă îndemnăm ca, în cazul în care  aveți probleme mari cu viața voastră, să cereți adresele de e-mail și numerele de telefon ale prietenilor noștri poeți călugăriți Savatie Baștovoi, Serafim (Urmanov) și David (Peniuc) și să vorbiți cu ei. AJUTĂ."