La început a fost cuvântul. Și… bunul simț

Episodul I. La început a fost cuvântul: hello, hello! Vă deranjez de la ziarul "Cuget liber", numele meu este Ada Codău… La celălalt capăt al firului, un primar mediocru râdea ca un… pinguin: "Da’ ce nume urât aveți, domnișoară!". Hai, lasă-mă, bine că e al tău frumos…

În fine, trec peste, îmi spun că trebuie să-l ascult, să văd ce probleme au oamenii din localitate, cum suportă sărăcia, din ce trăiesc, dacă mai beau alocațiile copiilor, dacă își mai fură, unul altuia, porcul din cocină, dacă el, un primar… minoritar se obosește să depună un proiect, măcar unul, pentru accesarea de fonduri europene sau stă, ca de obicei, cu mâna întinsă pe la alți… mediocri ca el.

Episodul II. Un președinte de partid care stă să moară (partidul, nu președintele), dar care nu acceptă faptul că așa numita formațiune politică e deja istorie, dovadă stând rezultatele extrem se slabe obținute și la europarlamentare, mă ridica în picioare acum un an și ceva și mă trăgea de urechi, în cadrul unei conferințe de presă, pentru că aș avea eu ceva împotriva lui și a celor câțiva nostalgici, colegi de doctrină. Vezi Doamne, i-aș fi criticat prea dur… Ascult, îmi zic, "nu-i nimic, omul n-are simțul penibilului și al realității, se va scufunda cu partid cu tot, vor eșua ca Willy la țărmul de la plaja Trei papuci".

Episodul III. Vorbesc, la telefon, cu un distins senator constănțean, am nevoie de niște declarații.

Dar pentru că a doua zi, în ziar, apar și comentariile unuia dintre liderii naționali ai partidului din care face parte, fost ministru, parlamentarul sună și sună și sună… Întâi pe mine, apoi pe redactorul șef. Pentru că am "îndrăznit" să solicit și alte puncte de vedere, pentru o mai bună documentare, fiind o "nerușinată neobrăzată" stimabilul nu va mai vorbi cu mine, spunea el la vremea aceea, până la data de 1 iunie. Am așteptat în zadar, de Ziua Copilului, un semn, dar n-a venit, n-a fost să fie… Asta înseamnă că nu m-a iertat. Nu-i nimic, sentimentul e reciproc...

Erase and rewind, vorba cântecului… Cred că undeva, între nesimțirile de sezon, ipocriziile ante și post alegeri și oportuniștii de partid care, chiar dacă nu te înghit, îți vorbesc amabil, zâmbind tâmp și neconvingător, bunul simț s-a atrofiat. S-a făcut așa… mic de tot, un fel de păcat originar pe care e indicat să-l ascundem sau să-l cenzurăm pe motiv că ne-ar afecta imaginea publică. Se merge, probabil pe principiul "decât amabil, politicos, cu simțul penibilului, mai bine nervos, cioban, infatuat și fără argumente".

Ca o idealistă fără șanse de recuperare, sper într-un dialog care să respecte premisele unor minime norme ale civilizației, în care interlocutorul să înțeleagă că, deși nu avem puncte de vedere comune, nu suntem, totuși, adversari. Și că, de asemenea, cele câteva zeci de ani care ne despart nu îi conferă, automat, supremația argumentului.