PSD învinge împreună. Oamenii săi pierd separat

Social-democrații își iau jucăriile și pleacă. Se victimizează puțin (sau puțin mai mult), se împiedică, uneori cad, uneori se și ridică, se scutură de praf și merg mai departe. Uneori își mărturisesc dezgustul, așa cum a făcut-o Cristian Diaconescu. Nu contează dacă gestul este sau nu tardiv. Important e să se afle, să se dea pe post, din moment ce evenimentele din interiorul PSD, cu tot cu reproșurile dintre membrii de partid, cu tot cu trădările de conjunctură și schimbările la față ale unor politicieni care, până ieri, erau fără de păcat, au confiscat agenda publică. Dimineața începe cu PSD, prânzul continuă cu PSD, seara… ei bine, seara, orele de foc, sintezele și știrile zilei se încheie tot cu PSD. E, dacă vreți, un fel de copy-paste în care se schimbă doar numele, căci, după Congresul PSD, fiecare zi pare să aducă noi și noi dezlipiri de la partidul tovarășului Ion Iliescu. Că nu e Diaconescu, ei bine, s-ar putea să fie Marian Sârbu. Și tot așa… the show must go on.
Ce mi s-a părut, însă, de neînțeles a fost, dincolo de combinațiile de moment și mizeriile de caracter (acestea din urmă nu țin de moment, sunt eterne) care au contagiat în ultimul timp cel mai mare partid de opoziție din România, declarația de miercuri seară a lui Diaconescu, fostul social-democrat dând drumul unui porumbel obosit și trist: dacă cineva i-ar fi pus în față o cerere de adeziune la PNL, după telefonul primit de la Crin Antonescu, ar fi semnat-o. Ca și cum în loc de zambile, cumpărăm ghiocei, sau în loc de mere, pere. Ce contează că n-am găsit mandarine? Am cumpărat portocale. Ca și cum în loc de Chelsea, transferăm fotbaliști la Real Madrid. Tot aia e.
Asta îmi confirmă teoria dezbătută recent în contextul unui interviu, aceea că blestemul politicii românești constă tocmai în aceste forme fără fond. Cu câtă ușurință, cu câtă lejeritate, relaxare se poate trece de la un partid care se pretinde de stânga la unul care se definește ca fiind de dreapta? În ce hal îți poți bate joc de alegători, de cei câțiva rătăciți care au votat ghidându-se nu după cât de grea e sacoșa împărțită în timpul campaniei electorale, ci după reziduurile alea doctrinare, ideologice? Până unde poate merge nivelul de prostituare al politicienilor români?
Raportându-ne la modul în care se succed lucrurile în sânul social-democrației neaoșe am putea să luăm în calcul scenariul în care politrucii ar putea face striptease într-una din vitrinele din Cartierul Roșu din Amsterdam. Dar mă gândesc că paralela e, totuși, nedreaptă, din moment ce fetele alea prestează dezbrăcatul pe bani ca pe o meserie asumată și pe care nu o fac în spatele cortinelor roșii, negociind funcții, portofolii, mandate. E drept că, la noi, lucrurile n-au fost niciodată normale, ca să mă minunez eu acum de nefirescul lor, astfel încât întrebările mele, mai mult retorice, să-și găsească răspunsuri clare, concise, la obiect.
Ieri dimineață, Marian Sârbu se cam dădea, și el, de ceasul incertitudinilor. Ba că s-ar fi simțit, în ultimul an, izolat în propriul partid, ba că va discuta cu Victoraș și se va decide, bla, bla, bla… Trăiască oportunismul, dezgustul manifestat târziu, mânăriile de sezon și discursurile prefabricate!
Asta îmi aduce aminte de ceea ce postase pe blogul ei Daciana Sârbu, înainte de al doilea tur al prezidențialelor: "Mircea Geoană este liderul care îi adună pe oameni în jurul lui, în jurul aceluiași scop, este un lider care unește și care nu dezbină. Este liderul european de care România are nevoie. Învingem împreună!". Foarte interesante efervescențele astea pesediste din ultimele zile. De atâta acid, dă victoria pe-afară…
Dacă PSD-ul învinge împreună, oamenii săi pierd separat.