Despre Toni, maseurul meu nevăzător

Am fost nevoit să petrec cinci zile într-un spital. Spital adevărat, un fel de cafea Al Vo Ra Da pe lângă o ceașcă de nechezol. Spital cu rufărie schimbată la timp, cu asistente care-ți zâmbesc, indiferent de le "împingi" ceva sau nu, cu medici omenoși, cărora nu le cade rangul dacă stau la taclale un minut-două cu tine, deși sunt ocupați până peste cap. Spital cu frigider în salon, cu baie frecată la sânge de câte două ori pe zi, cu femei de serviciu ce glumesc cu tine, fără nici cea mai mică urmă de fățărnicie. Spital de stat, nu particular.
Dar cel mai mult m-a impresionat Toni. Nu i-am reținut numele de familie, dar poate e mai bine așa. Toni e nevăzător. Toni este maseur. Toni are un coeficient de inteligență peste medie, fiind în stare să poarte lungi conversații de un nivel intelectual ridicat. Toni este căsătorit cu o asistentă de pe secția în care am fost internat, o tipă minionă, ultradrăguță, de un profesionism ireproșabil.
Toni a câștigat un concurs internațional de șah, vizualizând în spatele frunții întreaga tablă, așezarea pieselor și manevrele câștigătoare. Toni instalează programe pe computerele prietenilor și creează software. Toni are un umor inteligent, câteodată mușcător, apropiat de cel insular.
Maseurul nevăzător care m-a ajutat să merg din nou are oroare de comportamentul grosier, de tip mârlănesc, dovedit, de exemplu, de cel care ocupase patul meu înainte: un polițist gras, cu "pile", a cărui nevastă (modelul țață parvenită, obtuză și înțepată, colecția 2010) cataloga infirmierele drept "rasă inferioară".
Toni vede oamenii mai limpede decât aș putea-o face eu, cu ochelarii pe nas, iar seninătatea de pe chipul său m-a ajutat să suport cele cinci zile de spital fără să iau un singur calmant: mi-era rușine să mă plâng.