"Este o mare greșeală că împingem toți elevii să termine liceul. Avem nevoie și de zidari, și de cizmari"

- Am impresia că atunci (1990-1991 - n.r.) au fost doi ani în care politicul nu s-a amestecat în sistemul educațional. Pe atunci, colegii mei nu credeau că voi accepta funcția de inspector, dar eu am sperat că se poate face ceva. Și nu regret, pentru că a fost o experiență interesantă. Chiar inspectorul general de atunci, Andrei Gheorghe, mi-a trimis vorbă ca nu cumva să refuz. Știa că nu mă omor după funcții și că funcțiile au venit ele peste mine. M-am străduit să fac ceva. Dacă oi fi reușit e mai greu de cuantificat. Dintre cei care sunt acum la Inspectorat, doar pe Tudorică îl cunosc, cel pe care  l-am angajat în 1991.

Din păcate, de atunci și până acum sistemul educațional a regresat iremediabil. Cuvântul e dur. Cu toți colegii cu care mă întâlnesc sunt dezgustați de birocrația excesivă. În 1964, când am venit peste 25 de profesori din toate părțile țării, printre care Caragea, Ciupină, Sava, soții Munteanu, a fost un an fericit pentru învățământul constănțean. Și apoi, un an mai târziu, Tiotioi, Doicescu, Vernic. Una dintre racilele învățământului actual este politizarea excesivă. Sunt de acord să schimbe miniștri și secretarii de stat, dar lasă directorii și inspectorii neînregimentați politic. 

- Cred că fac parte din cei 1.000 care au reușit să plece. După ce câțiva alți colegi fuseseră în Zair, prin ’73- ’74, a apărut o nouă propunere, pe baza unui concurs despre cunoștințe de limba franceză, dar și de specialitate. Am dat un test foarte serios la București. Recunosc că din punct de vedere financiar o duceam bine aici, pentru că aveam meditații de nu puteam să le fac față, eram foarte căutat și câștigam bine. Dar munceam mult, pentru că nu vine lumea că te cheamă X sau Z. După concurs, auzind că am prins Casa-blanca, numai când mă gândeam la film și tot însemna ceva. La vremea aceea număra vreo cinci milioane de locuitori. Cu ocazia asta m-am făcut și membru de partid ca să pot pleca. Noi, cadrele didactice, ne-am dus acolo să-i culturalizăm, dar ce dotare am găsit acolo este de neimaginat, nu o să avem noi nici în următorii 20 de ani. Doar că nu aveau profesori de specialitate. Și n-am fost la un colegiu de elită din Casablanca, ci la unul oarecare. 

- Ce-i drept, eram cam zgârcit la note. Nu eram fioros, dar nici nu dădeam cu lejeritate nota 10. Trebuia să-l merite, să mă uimească. Un coleg îmi povestea o vorbă care circulă acum: dacă ai învățat - bravo ție, îți dau 10, dacă n-ai învățat și nu știi, îți trag un 9 de-ți merg fulgii. Notele sunt cam exagerate, cam mari. Acum se merge pe principiul "de ce să nu intre și elevii mei la o facultate, că mai primesc și eu o gradație de merit". Mi se pare aberant să măsori calitatea unui profesor după numărul de olimpici pe care i-a scos. În Maroc, dădeam note de la 1 la 20 și am considerat că este un sistem extraordinar. De ce să dai 6 plus când poți să dai 13? În România, n-am întâlnit unul pe care să-l las corigent și în toamnă să vină mai bine pregătit. Am lăsat un singur repetent în toată cariera mea, care nu s-a prezentat la corigență. Îmi venea să-l bat. 

Mă uit acum și la rezultatele de la Bacalaureat și pot spune că sistemul e într-o mare eroare. Nu toată lumea este născută să fie geniu, nu toată lumea e academician. Avem nevoie și de săpători, și de zidari, și de cizmari. Noi îi împingem pe toți să termine liceul, ceea ce este o mare greșeală. Sau măcar Bacalaureatul să fie pe mai multe tipuri, care să permită drepturi limitate. Noi ne cramponăm de niște lucruri pe care le-am moștenit așa. 

- Când am venit în 1964, aveam un salariu de 1.050 lei. Dar după trei ani am dat definitivatul, după cinci ani am dat gradul II și după alți cinci ani gradul I. Cam după 13-14 ani de învățământ ajungeam la un salariu de 4.500 lei, care era rezonabil pentru un profesor. Dar mi-amintesc că la un curs o mare profesoară ne-a spus: "Știu că suntem prost plătiți, dar profesorul adevărat și dacă îl plătești la jumătate tot își face treaba". Exact ca actorul care urcă pe scenă care chiar dacă i-a murit mama el trebuie să joace într-o comedie. Cam așa trebuie să fie profesorul cu har. Și fără har nu ai ce să cauți în învățământ. Dar și harul fără muncă nu înseamnă nimic. Dar la fel de adevărat este că, în condițiile de astăzi, eu și soția, două cadre didactice, n-am mai putea să întreținem doi copii să urmeze studii superioare.

Meseria de profesor poate fi ridicată la rangul de artă. Dar te naști cu asta dacă ai harul și dacă ești harnic, altfel nu.