Debirocratizarea României - o misiune imposibilă

Stimați cititori, cercetările sociologice au pus în evidență faptul că, pe măsură ce trece timpul, organizațiile birocratice au tendința de a „uita” motivul pentru care au fost înființate și fac un scop în sine din propria existență.

Există numeroase exemple de „amnezie organizațională”. Cel mai elocvent este al Fondului Proprietății de Stat, actuala Autoritate pentru Administrarea Activelor Statului. Instituția – înființată în 1992 - ar fi trebuit să își încheie misiunea la zece ani de la nașterea sa, dar continuă să existe, tocând importante resurse și nedând semne că va trage obloanele vreodată.

Exemple de îndepărtare de la rolul social pentru care au fost înființate găsim în mai toate instituțiile. În ultimii 30 de ani, structurile statului s-au extins, au făcut pui, au crescut în complexitate, înghițind tot mai multe resurse. Multe dintre ele duc o existență parazitară, lucrând mai mult în interes propriu și prea puțin în serviciul societății.

Sub presiunea opiniei publice ori a mediului de afaceri și din considerente electorale, mai toate guvernele au promis că vor debirocratiza instituțiile statului, dar rezultatul a fost, de fiecare dată, exact pe dos. La fiecare schimbare a puterii, au fost create ministere noi, autorități și agenții noi, departamente, servicii și compartimente noi, posturi în plus, pentru a potoli foamea tuturor activiștilor de partid și lipitorilor de afișe electorale. S-a produs nu numai o birocratizare excesivă, ci și o deprofesionalizare agresivă a instituțiilor statului.

În decembrie 2021, în instituțiile și autoritățile publice lucrau 1.262.318 angajați, respectiv 22,15% din numărul salariaților din România, iar 63,97% dintre ei ocupau posturi din administrația publică centrală.

Aserviți birocrației

Uitați-vă ce s-a întâmplat cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, a cărei reformă a fost făcută pe bani grei, de la Banca Mondială! S-a redus cât de cât birocrația, s-a îmbunătățit relația cu contribuabilii, a crescut gradul de colectare a taxelor și impozitelor? Primii care au criticat-o pentru slaba eficiență și pentru controalele abuzive au fost chiar guvernanții.

Declarațiile pe care trebuie să le întocmească agenții economici se înmulțesc, se complică și ridică tot mai multe probleme de înțelegere la completare. În loc să fie simple ca bună ziua, declarațiile respective necesită vaste cunoștințe de… enigmistică fiscală. Drept urmare, ANAF s-a văzut nevoită să elaboreze ghiduri de completare pentru fiecare declarație.

După cum am arătat și cu alt prilej, una dintre prejudecățile ce stau la baza sistemului fiscal românesc (dar nu numai a lui) este că activitatea de contabilitate din cadrul societăților comerciale se organizează în interesul statului. Este total greșit. Contabilitatea trebuie să servească, în primul rând, agentului economic. Ea este instrumentul care îl ajută în buna gestionare a afacerii, în atingerea scopului: vânzarea produselor sau serviciilor pe piață și obținerea unui profit cât mai mare.

Satisfacerea intereselor statului este subsidiară. Taxele și impozitele nu pot fi achitate, dacă agentul economic nu își îndeplinește scopul.

Statul a deturnat contabilitatea firmelor de la rolul său fundamental, aservindu-și-o. A obligat-o să se complice, să se birocratizeze, să devină un scrib care ține evidența zecilor de taxe, impozite, contribuții și tarife percepute de stat.

Sistemul contabil actual este extrem de greoi și foarte costisitor. La nivel național, sute de mii de contabili și economiști sunt mobilizați pentru a plimba datele financiar-contabile prin circa 400 de conturi, pentru a produce, lună de lună, mii de tone de evidențe, rapoarte, note de justificare, declarații, borderouri, balanțe. E o producție care nu hrănește pe nimeni și nu ține de cald nimănui. E o risipă imensă de resurse materiale și umane, pe care, în ultimă instanță, o suportă consumatorul final.

Victorie de scurtă durată

Până și sistemul de învățământ este afectat de birocratizarea excesivă.

Regulamentele școlare prevăd pentru fiecare unitate de învățământ obligativitatea înființării a șapte comisii. Acestea sunt dublate sau chiar triplate de comisii ocazionale și temporare, înființate pe baza altor ordine, note sau prevederi. În zilele noastre, profesorii din România sunt obligați să întocmească o mulțime de situații și raportări care nu folosesc nimănui.

Dintre guvernele ultimilor 30 de ani care au promis că vor diminua birocrația, singurul care a făcut cu adevărat ceva a fost Guvernul Orban. Reducerea numărului de ministere de la 26 la 16 a reprezentat o lovitură pentru birocrație. Prin această măsură au fost desființate o mulțime de posturi de plimbători de hârtii și au fost eliminate zeci sau sute de raportări inutile.

A fost o victorie de scurtă durată, căci sub guvernele Cîțu și Ciucă, numărul ministerelor a crescut din nou, ajungând la 18 și, apoi, la 20.

Forța birocrației parlamentare

Sistemul parlamentar oferă cel mai edificator exemplu privind evoluția birocrației românești. Cele două camere ale Legislativului din țara noastră au împreună un număr de 465 de parlamentari. La o populație de 19 milioane de locuitori, revine un parlamentar la 40.000 de cetățeni.

Spre comparație: în Bundestag-ul Germaniei sunt 709 parlamentari, în medie unul la 117.000 de locuitori; Parlamentul Franței are 577 de membri, în medie unul la 71.000 de cetățeni; Parlamentul Italiei are 945 de membri, în medie unul la 60.000 de locuitori; Parlamentul Spaniei are 616 senatori și deputați, în medie unul la 74.000 de cetățeni.

Pe 22 noiembrie 2009, electoratul României a votat, printr-un referendum, trecerea la parlamentul unicameral cu cel mult 300 de deputați. Deși a fost validat și au trecut 13 ani de atunci, referendumul nu a fost pus în practică. Este dovada că birocrația parlamentară este mult mai puternică decât voința poporului.