Bărbați rămași acasă să schimbe pamperși. "Mi-a fost greu să realizez că voi trece «la cratiță»"

Acesta este și motivul pentru care, în familiile în care mamele sunt cele care aduc mai mulți bani, îi lasă pe tătici acasă, pentru a avea grijă de copil. În condițiile în care unii bărbați habar nu au cum să schimbe un pampers sau cum să pregătească un biberon, iată că în Constanța avem 608 curajoși, care demonstrează exact contrariul. Costin P. (35 de ani) este unul dintre temerari, care a rămas acasă cu bebeluşul la doar câteva săptămâni după ce acesta s-a născut. El ne-a povestit cu lux de amănunte cum este viaţa de „mămică”, începând de schimbatul celui mic, şi primele zile, când se lega cu o eşarfă la nas, până la pregătirea biberoanelor şi a mesei de prânz, pentru că, între timp, domnişorica de şapte luni a început diversificarea, iar el trebuie să îi asigure mesele potrivite vârstei ei. „La primul copil, aveam alt job, veneam seara târziu acasă. Nu am avut aceeaşi implicare ca acum, când mi-am schimbat întreaga viziune asupra a ceea ce înseamnă să fii tată cu normă întreagă. Între timp, însă, am ajuns la concluzia că nimic nu se compară cu bucuria de a petrece timpul în ritmul bătăilor inimii ei micuţe. Bineînţeles, într-o lume în care, de obicei, mamele stau acasă, mi-a fost greu să realizez că voi trece «la cratiță» și voi fi lângă copil 24 de ore din 24. Acum înțeleg foarte bine de ce unele mame intră în depresie. Cel puţin în primele luni, am simţit că am nervii întinşi la maxim, în care am plâns, dar am și râs din toată inima. A fost foarte greu să o hrănesc. Regurgita, umplea tot patul de vomă, plângea. Nu reuşeam bine să o schimb că o luam de la capăt. Dormea puţin, se trezea și trebuie să recunosc că au fost multe nopți în care abia am pus capul pe pernă, pentru că mama trebuie să plece la muncă a doua zi, deci tot eu mă ocupam de Irinuca, care trebuia hrănită aproape din oră în oră ca să se liniștească. Colicii au fost altă provocare. Am avut momente în care simțeam că nu mai pot, că voi claca, efectiv, dar zâmbetul ei inocent m-a întărit şi am mers mereu mai departe”, ne-a povestit tăticul.