Concurs Școala îmi bagă mâna în buzunar

Scriu despre sistemul de învățământ din România într-un context în care, deși este campanie electorală, cei mai mulți par să fi uitat de problemele care și-au pus, în ani, amprenta asupra instituției școlii.
Opinia de azi este, recunosc încă de la început, exprimarea unei dezamăgiri fără margini în fața unui sistem care, așa cum am constatat, îmi face o nedreptate, abuzează de pe urma prevederilor unor ordine și legi strâmbe, luându-mi fără rezerve câteva zeci de milioane din buzunar. Și asta pentru că port "VINA" de a fi terminat o facultate de patru ani, nu una în sistem Bologna (în care perioada de școlarizare a fost redusă la trei ani) și, da, pentru că am învățat.
Ca să înțelegeți de unde revolta și refuzul meu de a accepta ideea că în sistemul nostru de învățământ guvernează exclusiv paradoxul și impostura trebuie să precizez că, la admiterea la un master de doi ani pe "Comunicare și discurs intercultural în spațiul european" din cadrul Facultății de Litere, Universitatea "Ovidius" Constanța, pentru noi, absolvenții facultăților de patru ani, au fost "puse la dispoziție" trei locuri "de la buget". Adică pentru care nu plătim. Și am intrat, cu 9,94, pe unul dintre cele trei locuri. Pentru absolvenții facultăților de trei ani au existat opt locuri de la buget în cadrul aceluiași program de masterat. Deci, în total, 11 locuri la "fără taxă". Din prima zi a anului universitar 2008-2009, am studiat toți, așa cum era și firesc probabil, toate cursurile cu aceiași profesori, am susținut aceleași examene, fără nicio diferențiere. Nici măcar una! Indiferent de studiile anterioare - facultate de trei sau patru ani - în ochii profesorilor am fost, cu toții, același tip de masteranzi. Și am terminat anul I cu media 9,58, o medie pentru care, fără urmă de ipocrizie, am citit, am scris și am învățat, sacrificându-mi puținele ore de somn, dar gândindu-mă că asta vreau să fac, că îmi place, că tot puzzle-ul ăsta în care cuvintele se împletesc ca într-un caleidoscop al întâlnirilor interculturale e drumul pe care eu merg, cu pași mici, în fiecare zi. Și că le sunt datoare părinților și bunicii mele care, în fiecare zi de când am început să vorbesc, mi-au ascultat poveștile țesute cu bucuria celui care descoperă.
În noul an universitar (2009-2010) m-am văzut, însă, sub linia celor de la "fără taxă". Prima sub linie. Și, repet, cu media 9,58. Nu, nu am avut rezultate slabe în comparație cu ceilalți masteranzi, colegi cu mine. Doar că, grație unei logici a absurdului care m-a făcut să simt că o bucată din cer a căzut pe mine, am văzut că există, de fapt, două liste. Una a celor care au studiat patru ani și alta a absolvenților de facultăți în sistemul Bologna. Ne-au separat. Și asta în contextul în care, încă o dată menționez, am studiat aceleași materii, cu aceiași profesori, am susținut aceleași examene în cadrul aceluiași master, fără a fi nici măcar împărțiți pe grupe, pentru a ști din capul locului că funcționăm după criterii distincte. Mai mult, mulțumită acelorași mizerii care, nu de puține ori, își propun să facă și mai multă dezordine în deja tradiționalul haos din sistemul de învățământ, pe lista celor opt colegi care au studiat trei ani există și vreo patru medii mai mici decât a mea. Mai exact, ultima medie pentru care un coleg de-al meu nu plătește este de 9,08. Eu, în schimb, pentru că am 9,58 plătesc… 32 de milioane. La o universitate de stat. 32 de milioane! Și da, recunosc, am plâns. Ooo, da, și încă mult. Am plâns de nervi, pentru că nu găsesc normal ca separarea noastră să aibă la bază criterii care nu au, în esență, nicio valoare. Cu alte cuvinte, dacă ai studiat patru ani în facultate, șansele tale sunt reduse. Nu pot să nu mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ultima medie a vreunuia dintre colegii absolvenți ai unei specializări în sistemul Bologna ar fi fost 7? S-ar fi procedat, pesemne, la fel. Mi-am răspuns singură. Am uitat să precizez: dacă locurile ar fi fost adunate și ne-am fi "luptat", așa cum ar fi fost normal, cu toții, pe cele 11 locuri, eu aș fi fost a șaptea, în ordinea mediei. Și, evident, nu aș fi plătit.
Mi-am cenzurat dezamăgirea asta, mi-am "împachetat" lacrimile sărate strânse în barbă și am intrat în audiență la prorectorul Universității "Ovidius" Constanța, profesorul Marian Cojoc care, mărturisesc, cu maximă deschidere și amabilitate mi-a explicat. "Ada, sunt gata să recunosc în fața ta și a oricui că ceea ce ți se întâmplă este o porcărie". Am replicat că tocmai pentru că e o porcărie am ajuns la el, cu speranța că cineva îmi va pune în cuvinte cea mai crudă dintre motivații: înveți bine, plătești mai mult. De ce? "Pentru că acesta a fost unul dintre ordinele ministrului Cristian Adomniței, Ada, inginerul care a fost ministru al Învățământului". Înțeleg, dar… "Da, Ecaterina Andronescu a anulat ordinul, cei care au intrat acum la masterat nu se vor mai lovi de problema asta. Din păcate, însă, voi, cei care sunteți deja anul doi, terminați așa cum ați început". Există, deci, oameni în sistem care recunosc fără ezitare că nu e corect, că nu e normal, că nu e cinstit.
Dar mă trezesc vorbind despre cinste în țara în care, pentru că un inginer constructor a ajuns ministru al Educației, plătesc câteva zeci de milioane la o școală de stat în care aproape toată lumea tace. Și cred că, de fapt, tăcerea asta e ceea ce mă doare cel mai mult. De ce închidem ochii în fața inechităților sistemului pe care îl slujim? De ce tac profesorii, de ce plecăm capul și punem cuvintelor lacăt? Pentru că…? Pentru că? Cred că doar "de-aia".
În acest context, precizez și că în toți cei patru ani de facultate am fost la "cu taxă". Generația studenților cu doi ani mai mici decât mine a beneficiat de sistemul în care, în funcție de medie, fie își mențineau, fie își pierdeau locul de la buget. În generația mea nu s-a putut. Nu, domnule: așa ai intrat, așa termini. Buuunn… Bun pe naiba! Media de absolvire a facultății, 9,88, m-a costat peste 60 de milioane și am pus acest aspect pe seama faptului că - Doamne, cât de urât sună! - trăim în România, iar asta nu îmi consumă tot timpul, îmi consumă energia, răbdarea, toleranța față de călcarea în picioare a valorilor în care, paradoxal, încă mai cred.
Merg la școală și îmi caut cu privirea colega care, anul trecut, preda la una din școlile din mediul rural din județul Constanța și care îmi spunea, sub protecția anonimatului, căci se temea să mă lase să scriu în ziar despre asta, că predă unor copii de clasa a șasea pe care îi învață alfabetul. Acesta e sistemul de învățământ din România, sunt drepturile noastre, călcate în picioare, șifonate, sunt profesorii care nu-i mai învață la timp pe amărâții ăia din fundul județului, că după "a" urmează "b", dar că între ele "răsare" și "ă".
Am ales să scriu și pentru că, așa cum îmi spunea unul dintre cei care mi-au fost profesori, nu trebuie să purtăm vina tăcerii. În opinia mea, și îmi asum asta, e o vină pe care o poartă cu prea mare drag și de atâta amar de ani Ministerul Educației și aceia care își întorc privirile de la jocul cu mărgele de sticlă din care, ce păcat, s-au pierdut mărgelele corectitudinii (vai, ce desuet sună!), logicii, firescului. Asta nu e doar "povestea" mea pentru că, în situația descrisă, mai sunt câțiva colegi de-ai mei. Dar ei nu pot să scrie. Orice asemănare cu realitatea nu e deloc întâmplătoare. Și doare, să știți. Și, din nou, nu mă pot abține: de ce?