Ucraina - Rusia. Istorie comună, memorie divizată, viitor separat

La rândul lui, ministrul de Externe Serghei Lavrov a ținut să menționeze, într-un interviu acordat la începutul anului 2022, că cerințele Rusiei sunt, mai degrabă, de reparare a prestigiului degradat. „În ultimii ani, sancțiunile au devenit, pentru americani, principalul instrument al politicii externe. Cultura diplomației și a compromisurilor s-a pierdut aproape complet”, menționa Lavrov. Chiar și așa, ambasadorul Kremlinului în Suedia, Viktor Tatarințev, declara popularului cotidian „Aftonbladet” că Rusia „nu dă doi bani” pe aceste sancțiuni.

Rusia-Ucraina: istorii comune, dar memorie divizată

Prăbușirea Imperiului rus, în martie 1917, a condus la apariția și funcționarea primelor instituții statale ale Ucrainei moderne. Independența deplină a Ucrainei a fost proclamată la 9/22 ianuarie 1918 și ea a funcționat, cu paranteza ocupației germane din același an, până la victoria Rusiei Sovietice și înglobarea în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (30 decembrie 1922). Mihailo Hrușevski, Semion Petliura sau Pavlo Skoropadski sunt liderii acestei mișcări, neunitare, pentru independență.

Ucraina a devenit o republică sovietică în cadrul URSS, cu resursele exploatate direct de la Moscova și cu elitele conducătoare bolșevizate. Partea ei occidentală a rămas în componența Poloniei până în septembrie 1939. Stalin a declanșat foametea ca represiune politică și ideologică la adresa națiunii ucrainene. Holodomor, genocidul la adresa Ucrainei din 1932-1933, a însumat milioane de vieți pierdute și distrugerea unei bune părți a resurselor economice, financiare și intelectuale.

Prin Protocolul adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la Moscova la 23 august 1939, URSS a dobândit, prin înțelegere cu Germania nazistă, teritorii din Polonia și România, precum și cele trei republici baltice. O parte a acestor teritorii au fost atribuite de Stalin R.S.S. Ucrainene.

La 24 august 1991, Ucraina și-a proclamat independența față de URSS, ideea fiind acceptată prin referendum de 92% dintre cei care au participat la scrutin.

Ucraina a început după 2014 adevăratul proces de construcție a statului și a națiunii. Ruperea de Rusia și amenințarea militară directă a Moscovei au accelerat modernizarea și instituționalizarea statalității ucrainene distincte și transformarea societății din Ucraina într-una care aspiră la integrarea în Uniunea Europeană și NATO. Legislația, instituțiile, clasa politică au fost racordate la cursul european. Dacă până în 2014 Ucraina era privită drept un stat eșuat, o anexă diplomatică și economică a Rusiei, cu o conducere oligarhică și incapabilă de reforme, astăzi Kyivul este unul dintre cele mai importante centre ale colaborării europene și euro-atlantice.

Pentru Federația Rusă, pierderea influenței în Ucraina reprezintă un dezastru istoric, care pune sub semnul întrebării statutul imperial, de mare putere, al Moscovei. Ucraina a fost pentru Rusia un cordon sanitar în fața invaziilor (Napoleon, în 1812, Al Doilea Război Mondial, în 1941), iar transformarea ei într-o țară cu instituții și aspirații occidentale lovește decisiv în longevitatea structurii puterii de la Moscova.

Rusia și establishment-ul ei politic și organizațional nu recunosc Ucraina drept un stat străin, așa cum declara chiar președintele Vladimir Putin. Într-un recent articol tipărit în publicația conservatoare „The Atlantic”, Anne Applebaum sintetiza viața politică de la Moscova menționând că „Obiectivul lui Putin nu este să facă din Rusia o țară înfloritoare, pașnică, prosperă, ci o țară în care el să poată să rămână la putere”. Noua identitate ucraineană, însă, este centrată tocmai pe aspirațiile de independență și de particularitate și în direcția unei societăți democratice și liberale.

Este vorba despre ceva simplu, în fond. Fără influență în Ucraina, Rusia pierde statutul imperial deținut de aproape 400 de ani. Iar Ucraina, liberă de influența Rusiei, devine un stat european.

Florin ANGHEL, prof. univ. dr., Facultatea de Istorie și Științe Politice

Universitatea „Ovidius” din Constanța