Preot Marius Moșteanu: "A vorbi despre Revoluție este o datorie a celor care am trăit momente din acea perioadă"

Atunci, în decembrie 1989, când a venit vorba despre asociațiile de studenți, un prim lucru a fost să spunem că existăm. Lumea nu știa nici că existăm. Nici în București nu se știa că există studenți la teologie.

- Care erau interdicțiile, cu ce se confruntau preoții în perioada aceea?

- Prima mare problemă era că nu aveai voie să vorbești ceva care să nu fie scris dinainte, ca să te poată urmări după ce ai vorbit, pentru că ți se putea interpreta. De exemplu, în Tatăl Nostru se spune „Pâinea noastră cea de toate zilele”… Cum să vorbești de așa ceva fără să atingi faptul că pâinea era pe cartelă. Vă imaginați că eu eram primul în ziua de astăzi care umpleam o celulă de la Jilava sau de la Aiud. Pentru că eu aș fi avut un discurs care ar fi vorbit în primul rând despre rugăciunea domnească, despre pâinea care ar trebui să fie pentru toată lumea. Cei care uită despre asta greșesc, pentru că nu știu cât de bine o ducem acum.

Ar trebui luată partea de mijloc. Ce-am câștigat și ce speram să câștigăm sunt două lucruri total diferite și dacă vrem să trăim frumos trebuie să le luăm pe rând să vedem ce s-a îmbunătățit… Puteai să faci excursii doar în țări din blocul comunist! Nu e nimic de uitat în toate poveștile acestea pentru că sunt poveștile noastre, sunt lucruri care trebuie să se știe.

Revenind la întrebare, în biserică, la slujbă când un preot începea să se desfășoare și să aibă inițiative se instala de la începutul slujbei un tovarăș, care imediat era bănuit că are niște directive foarte clare. În momentul în care preotul își începea predica, tovarășul scotea un carnețel. Putea să nu noteze nimic, dar vă imaginați ce presiune era pe preotul care avea în față un astfel de om. Deja era descurajată orice inițiativă și nu putea să se desfășoare. Slujba trebuia să se termine până la ora 10, pentru că imediat oamenii muncii trebuiau să se ducă să culeagă porumbul… În ultimii ani nu mai era răbdare nici până la ora 10. La ora 9 preotul trebuia să se alinieze cu toți enoriașii și să ia câte un rând două.

- Știindu-vă un spirit atât de liber, mă întreb cum ați ajuns să alegeți această cale?

- Bunicul meu spunea părinților, clar, să nu mă lase să merg la seminar pentru că el fusese delegat, în 1932, când se construia Canalul și a văzut că numai popii erau puși să muncească. Ceilalți puteau să stea de vorbă, dar acolo unde erau doi-trei popi, erau cu ochii pe ei. Trebuiau să muncească duminica și de sărbători până la epuizare… Eu de la 4-5 ani, de când am început să vorbesc și să gândesc știam că am să fiu preot. E adevărat că știam că mă așteaptă pușcăria, pentru că nu aș fi putut să tac. Pentru că am o minte care nu poate să fie strânsă în rigori. Eu spun lucrurilor pe nume, iar dacă am constatat ceva am și spus. Eu am plecat la seminar în 1982, la Buzău. Când s-a aflat că am reușit și sunt bursier, pe tata și pe mama, care erau profesori, s-a propus să-i dea afară din partid, chiar și din învățământ.