Prof. Veronica Nistoroiu: "Mă doare foarte tare faptul că elevii nu mai învață istoria României"

Născută în Boteni, satul natal al lui Petre Țuțea, prof. Veronica Nistoroiu ajungea la Constanța în anul 1984, printr-o detașare din Argeș la școala din comuna Pietreni. Apoi la o școală din Năvodari, iar în 1987 ajungea la Școala Gimnazială nr. 40 „Aurel Vlaicu”, unde a predat opt ani.

- În anul 1996, ați venit la Școala Gimnazială nr. 16 „Marin Ionescu Dobrogianu”, de unde nu aveați să mai plecați.

- Într-adevăr, aici mi-am format perfecționarea mea ca dascăl. Am urmat cursurile Colegiului de Institutori și apoi Facultatea de Psihologie, dar am rămas fidelă școlăreilor mei; ei sunt învățăceii pe care îi modelez cel mai frumos. Îmi dau energie, pozitivitate cu zâmbetul lor și ajung acasă de fiecare dată încântată de tot ceea ce reușesc să fac cu ei, chiar dacă uneori nu-mi ating obiectivele așa cum mi-am propus sau poate uneori le pun prea înalte. Alături de ei am realizat cele mai frumoase proiecte din cariera mea de dăscăliță.

- Dar cum gestionați pretențiile părinților, a căror imixtiune în învățământul primar este deja binecunoscută?

- Am avut și am în continuare o relație foarte bună cu părinții clasei mele. Poate am avut noroc să am parte de părinți care au făcut echipă alături de mine. Acum sunt la ultima mea promoție de copii; odată ce ei vor termina ciclul primar, eu mă voi pensiona. 2024 este anul meu limită de pensionare. Relația cu părinții o gestionez foarte frumos datorită mie, dar și datorită dumnealor, care întotdeauna au gândit ca mine, pentru că împreună avem același obiectiv: copiii noștri să aibă rezultatele cele mai bune și să îi formăm ca niște cetățeni responsabili, pe care ne putem baza în anii care vin. Am vorbit întotdeauna foarte deschis cu părinții și m-am bucurat să primesc sugestii din partea dumnealor, pentru că suntem cu toții conștienți că toată viața ai de învățat și totdeauna am avut de învățat de la elevii mei și de la părinți. Chiar i-am rugat întotdeauna să formăm o echipă și să vină cu ideile cele mai bune, pe care le-am preluat. Și am avut de-a lungul anilor părinți care mi-au fost colegi și în școală sau de breaslă, în alte unități. Probabil mici nemulțumiri sunt, dar le-au rezolvat prin discuțiile pe care le-am avut cu dumnealor. Am avut totdeauna o colaborare bună, care m-a ajutat să am rezultate mulțumitoare pentru mine și pentru ei.

Întotdeauna m-am temut de un singur lucru: să nu dezamăgesc. Părinții au investit încredere în mine și m-am străduit să nu-i dezamăgesc în tot ceea ce fac. Și copiii, la rândul lor, care devin la rândul lor adulți, și ei te judecă. Vreau ca atunci când mă întâlnesc cu ei, să nu am rețineri. Eu păstrez o relație foarte bună cu toți foștii mei elevi și foștii mei părinți. Cel mai greu îmi va fi, probabil, la momentul pensionării ruptura de copii și de părinți, dar cu siguranță, așa cum păstrez legătura cu foștii mei elevi, o voi păstra și în continuare. M-am întâlnit, în toamna aceasta, pe 3 septembrie, cu două generații de-ale mele: 2010 și 2014. Cu cei care au terminat în 2010 am câștigat un proiect frumos, care s-a intitulat „Țara lui Andrei”, și așa îi numesc: „copiii mei din țara lui Andrei”. Toți au țeluri frumoase de viitor și eu am convingerea – totdeauna am fost un om optimist – că ei vor fi cei care vor schimba vremurile în bine.



- Pentru că ați adus vorba de foști elevi, cum ați simțit trecerea către generația milenialilor?

- Sunt diferențe clare, așa este! În primele mele promoții, aveam 40 de elevi în clasă, cu care lucram foarte bine. Acum, 30 de elevi, cel mai mult, dar bine că au micșorat numărul, sunt plini de multă energie, pe care și-o exprimă într-un alt fel. Sunt cei care petrec foarte mult timp la calculator, fac mai puțin sport decât ceilalți, dar sunt generații modelabile. Au foarte multe informații, mult mai multe decât ceilalți, știu foarte multe și vin în întâmpinarea mea, ceea ce mă bucură. De data aceasta, noi suntem cei care învățăm de la ei, pentru că au mult mai multe surse de informație, sunt mai receptivi. Chiar mai buni dintr-un punct de vedere. Dar e adevărat că sunt, față de generațiile de dinainte de Revoluție, altfel. Sunt schimbați, dar spre bine, pentru că și societatea a evoluat și e normal că și ei odată cu ea. Și e bine că spun ce nu le convine. Poate că și noi, adulții, ar trebui să învățăm să spunem mai multe lucruri care nu ne convin și poate societatea ar evolua altfel dacă am reacționa cum trebuie și când trebuie.

Pe mine nu mă deranjează copiii care mă întreabă „de ce așa”. E normal să aibă punctul lor de vedere și să-l argumenteze.

- În atare context, când timpul lor este dedicat cu predilecție calculatorului, mai reușiți să-i atrageți către lectură, către citit?

- Greu, într-adevăr. Copiii de dinainte de Revoluție citeau mai mult. Greu, pentru că au alte preocupări. Sunt copii care citesc, dar foarte puțini. Și sunt copii care citesc ce le impun eu, prin lecturile pe care le avem obligatorii, le impun și părinții, pentru că, repet, fac o echipă cu mine. Am mers pe ideea că dacă elevul își dorește să citească altceva decât ce i-am recomandat e foarte bine, important este să-mi spună și să treacă în fișa de lectură. Este rolul nostru, al dascălilor și al părinților, să-i îndemnăm să citească, nu obligându-i neapărat, ci explicându-le că numai așa o minte este deschisă, dacă răsfoiește o carte pe care ei o preferă. Îi ofer ca exemplu pe cei care vin la școală cu cărțile preferate și citesc chiar și în pauze. Rugându-i să povestească ce i-a atras la respectiva lectură, poate așa îi determină pe colegi să o împrumute.



- Ce sfat le-ați oferi viitorilor învățători?

- Dacă nu iubești copiii, nu poți să faci meseria asta cu pasiune și să vii cu drag la școală. Eu cred că cei care își aleg meseria de dăscăliță nu o fac pentru bani. Că doar știm cu toții care este salariul din învățământ. Nu e punctul tare partea financiară. Și pe elevi trebuie să-i determini să vină cu drag la școală, să nu o simtă ca pe o corvoadă.

- În final, ne-ați putea spune ce vi se pare inutil sau ce lipsește din actuala programă de învățământ primar?

- Este o programă destul de încărcată și la limba română, și la matematică și aș mai aerisi-o. Dar dacă ar fi să schimb ceva, eu m-aș întoarce la manualul de istorie pe care noi l-am avut înainte de Revoluție și la cele două ore de istorie pe care noi le-aveam. Unul dintre autorii acelui manual era Dumitru Almaș. Copiii noștri nu mai știu istorie. Mă doare foarte tare că nu se mai învață istorie și geografie și copiii nu mai știu istoria pe care o știam noi, pentru că nu au cum. Aici este un punct foarte dureros pentru mine și pentru mulți dascăli. Un copil care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu și-ar cunoaște mama. Este trist că se întâmplă așa, dar sperăm, de fiecare dată, ca cei care dirijează să se gândească la aspectul acesta. Acum au doar o oră de istorie pe săptămână, amestecată, a României în contextul istoriei europene. Eu păstrez manualul vechi de istorie de dinainte de Revoluție, să le prezint domnitorii așa cum au fost prezentați. Istoria este frumoasă să le-o prezinți ca pe o poveste, dar trebuie să ai și timp.